Editorial

9 Mai: o istorie controversată a prizonierilor de război „moldoveni” (III)*

Studierea listelor de prizonieri aflați în lagărele din Kazahstan, dar în mod special din lagărul Spassk 99, oferă posibilitatea unei cercetări serioase asupra problemei identitare printre soldații români din Basarabia și profunda lor transformare în contextul războiului, precum și analiza percepției autorităților sovietice asupra acestui aspect identitar român-moldovean.

Cadrul general

Militarii definiți drept moldoveni, ca o categorie aparte de cei români, încep să apară masiv în listele sovietice abia după luna august 1944. Până la această dată, majoritatea lor, cu mici excepții, erau scriși la capitolul naționalitate drept români, indiferent dacă localitățile lor de proveniență erau din Basarabia. Pe de altă parte atestăm o anumită incoerență a autorităților sovietice în definirea localizării geografice a localităților și locurilor de unde provin militarii definiți drept moldoveni. Începând cu anul 1944, în dreptul celor considerați moldoveni se indică cel mai des locul nașterii Basarabia, uneori RSS Moldovenească (RSSM), iar alteori doar Moldova. Așa cum mai este indicată doar localitatea sau doar Basarabia. În același timp observăm o tendință de creștere spectaculoasă a numărului de prizonieri definiți moldoveni pe fundalul faptului că mulți dintre ei erau eliberați mai repede, fiind considerați cetățeni sovietici sau fiindcă invocau faptul preluării lor abuzive în armata română. La această categorie identitară observăm că aderă și unii militari născuți în România, care considerau că pot obține astfel un tratament mai lejer. Spre exemplu Țiliscu Vasile Ion din Baia, România, s-a declarat la înregistrare drept moldovean, deși este evident că nu era din Basarabia. Pe de altă parte, mulți militari români născuți în Basarabia sau Bucovina de Nord au preferat să se declare în continuare români, chiar dacă erau trecuți în liste ca fiind născuți în Basarabia sau Bucovina de Nord. De exemplu Mațișin Constantin Grigori, născut în anul 1917 în orașul Chișinău, era scris din RSSM, dar trecut la naționalitate ca român. Prin urmare, studierea acestui aspect al transformării identitare trebuie judecat nuanțat, luând în considerare mai mulți factori ca alegerea oportunităților de a evita consecințele dure ale captivității, existența unor tendințe ale autorităților sovietice de a-i considera ca o categorie identitară distinctă de români sau dorința acestora de a se declară moldoveni din anumite cauze de identitate regională, experiențe nefericite cu autoritățile române sau din raționamentul de a considera abuzivă înrolarea lor în armata română.

Geneza problemei

Primele referințe la moldoveni ca o categorie de prizonieri distinctă o atestăm în nota informativă a locotenentului M. Goberman, adjunctul șefului Secției a 2-a din Direcția pentru problemele prizonierilor de război și ale persoanelor internate (DGPR), din cadrul NKVD al URSS, privind prezența prizonierilor de război în lagăre, la punctele de primire și în spitale, la data de 1 ianuarie 1942. Potrivit informației, la acel moment, în lagărul de la Elabuga erau 2 prizonieri moldoveni, în Aktiubinsk – 1 prizonier, în spitale erau 4 prizonieri moldoveni. Printr-un comunicat al DGPR al NKVD URSS din 1 februarie 1942 consemnăm existența a 12 prizonieri moldoveni în lagărele sovietice. Pe parcursul războiului numărul prizonierilor declarați moldoveni va crește, aceasta având câteva explicații. Prima ar fi faptul că la începutul războiului armata română intrase în Basarabia, iar preluarea basarabenilor/moldovenilor în armată s-a făcut mai târziu. În al doilea rând, la momentul anului 1940, când URSS anexa Basarabia și o transforma în RSS Moldovenească, basarabenii/moldovenii se considerau și erau considerați români. Pe de altă parte, preferința pentru a se identifica drept moldoveni a crescut pe măsură ce devenea clară înfrângerea armatelor Axei, iar moldovenii, ca cetățeni sovietici în anii 1940-1941, puteau beneficia de un tratament diferențiat, avantajat.

Acest fapt este menționat de statisticile sovietice, care consemnau următoarele, în perioada 1941-1944: 11 prizonieri moldoveni la 15 iunie 1942; 8-1 iulie 1942; 9-15 iulie 1942; 10-15 octombrie 1942; 17-15 decembrie 1942. Nota cu privire la efectivele de prizonieri de război din 5 ianuarie 1943 arată 16 prizonieri moldoveni din totalul de 47 225 de prizonieri români aflați în captivitate sovietică. Majoritatea acestora, 10 moldoveni, se aflau în lagărul nr. 148 de la Armavir, Krasnodar, din totalul de 2 493 români existenți acolo. Raportul lui I. Petrov din aprilie 1944 consemna că din totalul de 19 031 de prizonieri români contabilizați la 1 martie 1944, 78 erau înregistrați ca prizonieri moldoveni, dintre care 2 erau ofițeri, iar 76 subofițeri și soldați.

Odată cu intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în punctele Galați, Focșani, Ploiești, Roman au fost organizate din ordinul NKVD 4 lagăre de prizonieri, care erau plasate sub conducerea Comisariatului pentru Afacerile Interne al RSS Moldovenească. Responsabil direct de coordonarea lor era numit colonelul M. Markeev, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne al RSSM, care exercita conducerea asupra șefilor de lagăre, prelua corespondența și directivele, controla și supraveghea situația din teren.

Un alt aspect deosebit de interesant de remarcat după ieșirea României din război și intrarea armatelor sovietice pe teritoriul Basarabiei/RSSM este sporirea bruscă a numărului de prizonieri declarați moldoveni. Astfel, într-un raport al colonelului Staroverov, șeful lagărului nr. 217 de la Kramatorsk, constatăm că acolo, la 10 noiembrie 1944, existau 2 536 prizonieri moldoveni și 8 884 români. Printre alte lagăre unde găsim prizonieri declarați moldoveni putem menționa: 1 387 de prizonieri găsim la 1 decembrie 1944 în lagărul nr. 159 de la Odesa; 376 de prizonieri erau la 1 ianuarie 1945 în lagărul nr. 84 de la Asbest, Sverdlovsk; 8 persoane în lagărul nr. 74 de la Oranki, Gorki (7 ianuarie 1945); 458 persoane erau la 8 ianuarie 1945 în lagărul nr. 163 de la Stalingrad; 936 prizonieri se aflau la 13 ianuarie 1945 în cadrul lagărului nr. 245 de la Nijni Taghil.

Potrivit notei informative a maiorului A. Bronnikov, șeful secției a 2-a din cadrul DGPR, privind efectivele și componența prizonierilor de război aflați în lagărele din URSS în perioada 1941-1945, la data de 26 iunie 1945 în lagărele sovietice se aflau 21 382 prizonieri declarați moldoveni, dintre care 36 erau ofițeri. Este un salt cantitativ enorm în comparație cu primăvara anului 1944, când atestăm doar 78, iar acest fapt poate fi explicat prin mai multe aspecte: mărirea numărului de recruți din Basarabia spre sfârșitul războiului; sporirea numărului de prizonieri de război de români, în general, după 23 august 1944; oportunismul, judecat prin prisma faptului că, declarați moldoveni, puteau avea un tratament mai avantajos, inclusiv o eliberare mai rapidă, fie pentru că se puteau declara cetățeni sovietici, fie pentru că aveau o etnie diferită de români, considerați drept dușmani ai statului sovietic; convingerea, dezvoltată mai ales în timpul războiului, ca rezultat al aflării în lagăre sau ca rezultat al propagandei sovietice, că ei reprezentau o categorie identitară distinctă.

Paradoxal este faptul că nota generalului locotenent I. Petrov, adjunctul șefului DGPR, consemna, la 2 noiembrie 1945, că printre efectivele de prizonieri de război capturați de armatele sovietice între 1941-1945, se aflau 6 478 de prizonieri declarați moldoveni (atașați armatei române), pe când direcția de lagăre indica la sfârșitul războiului 21 382 prizonieri moldoveni, ceea ce este rezultatul evident al mutațiilor care s-au produs în mentalitatea prizonierilor români veniți din Basarabia prin prisma celor expuse mai sus.

Repatrierea masivă a acestor prizonieri începe cu anul 1945, când din lagărele sovietice vor fi eliberați 171 prizonieri moldoveni, alți 7 înscriindu-se să lupte în diviziile românești pe frontul sovietic. Un alt lot de 2 660 prizonieri va fi eliberat în anul 1946, astfel încât, în februarie 1947, DGPR raporta eliberarea a 2 838 prizonieri considerați moldoveni. La această cifră se mai adaugă 38 prizonieri considerați basarabeni și eliberați în 1946. Calculele prizonierilor de război declarați moldoveni/basarabeni se confirmă și la 1 februarie 1947, prin nota general-colonelului S. Kruglov, ministrul afacerilor interne al URSS, care atesta faptul că din efectivele de prizonieri de război din armatele occidentale urmau a fi eliberați 2 838 prizonieri moldoveni.

La 1 aprilie 1947, în detenție sovietică se mai aflau alți 8 prizonieri declarați moldoveni, dintre care o femeie și șapte bărbați, regăsiți în componența persoanelor internate, din totalul de 37 675 români internați în URSS. La 10 iunie 1947, din totalul de 35 987 prizonieri români, cifră stabilită de autoritățile sovietice ce se afla în lagărele din URSS, 143 de persoane se declarau moldoveni. Prin urmare, putem consemna 151 prizonieri de război și internați declarați moldoveni, care se aflau la 1 iunie 1947 în lagărele sovietice; la 9 septembrie 1947 – 141 prizonieri și 6 internați. Ultimii 51 prizonieri considerați moldoveni vor fi eliberați în anul 1948.

În loc de concluzii

De remarcat, totuși, caracterul confuz și incoerent al statisticilor și percepțiilor pe care autoritățile sovietice le aveau față de prizonierii de război considerați moldoveni. Spre exemplu, chiar dacă atestăm mai sus evidențe ale prezenței numeroase a prizonierilor moldoveni în lagăre, în nota DGPR din 30 ianuarie 1950 privind eliberarea și repatrierea prizonierilor de război în perioada 1944 – 1 ianuarie 1950, sunt indicați doar 172 prizonieri cu naționalitatea moldovenească eliberați de autoritățile sovietice, dovadă că autoritățile sovietice priveau confuz această manifestare de diferențiere.

Situația se datora faptului că anexarea Basarabiei de către URSS la 26-28 iunie 1940 și transformarea sa în RSS Moldovenească, apoi revenirea acestui teritoriu la România în 1941-1944 și în final reanexarea sa în august 1944, a creat o situație confuză asupra problemei identitare și tratării acestor prizonieri. Pe de o parte, statul român îi vedea ca români și cetățeni ai României, pe de alta, autoritățile sovietice îi trata drept moldoveni și cetățeni sovietici. Deși inițial puțini prizonieri români descendenți din Basarabia se declarau moldoveni, ulterior, către sfârșitul războiului, numărul acestora a crescut sensibil, de ordinul miilor. Preferința pentru această identitate avea raționamente oportuniste, din dorința de a fi tratați drept cetățeni sovietici și a nu fi identificați drept cetățeni români. Confuzia persistă, după cum am arătat anterior, și în documentele de înregistrare sovietică, în care sunt trecuți diferențiat drept români, moldoveni, basarabeni, care veneau din România, Basarabia sau RSS Moldovenească. Problema a fost complicată ulterior și de evoluția RSS Moldovenească în cadrul URSS, unde, în general, era menționată contribuția moldovenilor la victoria asupra fascismului și evita recunoașterea unor prizonieri de război moldoveni din cadrul armatei române, tendință care – observăm cu regret – a continuat și în perioada de independență a R. Moldova.

*Articolul este un fragment din monografia „Spassk 99: o istorie a prizonierilor de război români în documente și materiale”, autori Nurlan Dulatbekov, Octavian Țâcu și Silviu Miloiu

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Google News!


1 comentariu

  1. unde asi putea gasi lista prizonerilor veniti din urss in toamna anului 1950 si dusi la Ploesti si eliberati in primavara anului1951.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.