Am citit la cineva din criticii comunismului că nu este socialistă acea țară în care generalii și poeții spun același lucru. Mi-am amintit de acest gând când am citit în apelul unui „grup de oameni de cultură” către alegători pentru susținerea candidaturii lui V. Ursu la funcția de primar general al Chișinăului. Oameni pe care-i iubesc și-i respect și-au pus semnătura sub un apel descalificant moral. Apelul a readus pe ordinea de zi vechea problemă a intelectualului în formularea interogativă a lui Mircea Eliade: de ce sunt lași intelectualii?
Știind foarte bine că Ursu e omul lui Voronin, semnatarii apelului nu-și fac probleme de morală și se solidarizează totuși cu comuniștii. Iată de ce, este nu stranie, ci amorală prezența sub acest apel a semnăturilor unor oameni de cultură de prima mărime, numele cărora figurează, de exemplu, în listele fondatorilor Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova sau și al Consiliului Mondial Român ș.a. Nu poți fi și aici, și acolo, nu poți fi și una și alta, nu poți fi slugă la doi domni. Ori, ori. Nu, nu sunt procurorul moral al nimănui, Dumnezeu ne este Procurorul General. Nu contest dreptul la opinie al semnatarilor, dar numai până acolo unde dreptul lor la opinie nu violează public două valori fundamentale: obrazul (bunul simț) și respectul pentru adevăr. În cazul apelului în discuție anume aceste valori au fost sfidate, și au fost sfidate din ambele părți – și a lui Ursu, și a semnatarilor apelului.
V. Ursu este un vechi tovarăș de echipă al lui S. Urecheanu. Cât i-a fost Urecheanu șef și l-a păstrat în funcție, a fost cu Urecheanu și a luptat împotriva comuniștilor, de când Urecheanu nu-i mai este șef, a trecut de partea comuniștilor, ca să lupte cu Urecheanu. Dacă mâine situația se va schimba, se va schimba și poziția lui Ursu. El vrea să devină primar general, nu contează cu sprijinul cui. Și acest om este calificat de către autorii apelului drept personalitatea capabilă „să promoveze valorile spirituale și morale ale neamului nostru”… Dacă lipsa de demnitate și de principii este singura valoare morală a neamului nostru atunci semnatarii apelului nu au greșit – Ursu este persoana cea mai potrivită să ne reprezinte.
Dar cine sunt semnatarii „apelului”? Trec peste numele sonore ca să ajung la acei care au făcut parte din „echipa Urecheanu”, la acei care erau purtătorii lui de mape și de foarfece scriind tratate întregi de „serafimologie”. E dreptul lor de a o rupe, din diferite motive, admit foarte principiale, cu Urecheanu, dar trecerea lor bruscă în barca lui Ursu, devenit favoritul comuniștilor, este un gest atât de urât încât ultragiază, jignește bunul simț, iar numele lor sub apel nu-i va aduce voturi lui Ursu, ci dimpotrivă…
Ar fi multe de spus la tema dată, toate acestea însă sunt derivate din problema-cheie: catastrofa morală în care s-a prăbușit o parte a intelectualității noastre. Am crezut cândva, cu naivitate, că există o „intelectualitate basarabeană” nonconformistă, că avem o elită intelectuală născută sub zodia demnității, dar pe zi ce trece această credință se topește ca un omățel în palma primăverii. Foarte puțini au rămas acei intelectuali care n-au abdicat moral în fața Puterii. Tot mai puțini rămân acei intelectuali care nu abdică în fața comunismului. De ani, intelectualitatea noastră se complace într-un rușinos exercițiu pseudo-patriotic și pseudo-naționalist, ca să termine acest „maraton”, gâfâind, compromisă și învinsă, la picioarele generalului sovietic de miliție. Conformismul intelectualității nu e un lucru nou, mă sperie însă calitatea dramatică, ba chiar tragică,, a unor intelectuali de a se conforma dictaturii sclerozate a lui Voronin, ușurința cu care fac concesii morale comunismului. Este nedrept să pui toate păcatele societății de astăzi pe seama numai a intelectualității de răspundere pentru deșertul moral în care ne-am pomenit. Nu pot înțelege această logică funestă a unor intelectuali de a fi mereu în relații bune cu toți președinții – alaltăieri cu Snegur, ieri cu Lucinschi, azi cu Voronin – și nici pretenția de a li se recunoaște totodată o poziție morală hegemonică în societate.
Asistăm de fapt la o gravă și profundă criză a demnității intelectuale. Dacă sub celelalte regimuri – oricum mai democratice decât cel actual – intelectualitatea își mai păstra o anumită demnitate și independență, astăzi, sub regimul Voronin, puterea i-a „confiscat” și i-a „anexat” pe unii intelectuali. De aceea, mă întreb: cu ce drept să le reproșăm acum țăranilor că-i votează pe comuniști, când floarea națiunii ne îndeamnă să-l aducem în fruntea Capitalei pe un om promovat de comuniști?
21 noiembrie 2005
