Emblematică în acest sens este prezența la vot în București, unde doar 33% din votanți au mers la urne. Absenteismul nu este neapărat un fenomen nou, dar, de la campanie la campanie, o asemenea „evoluție” nu face decât să demonstreze faptul că partidele se depărtează tot mai mult de popor. Această ruptură între societate și partide este o antiteză a regimului comunist, când majoritatea celor implicați în viața statului erau membri de partid, iar la alegeri participa aproape întreaga populație. Deși viitorul primar al Capitalei României pare a fi câștigat alegerile cu un scor rezonabil (45,51%), această cifră reprezintă, în cel mai bun caz, 15% din totalul locuitorilor din București. Chiar dacă ar fi fost organizate alegeri în două tururi, prezența redusă la vot ar fi produs, în mare parte, același rezultat. Această realitate, unde cu susținerea a 10-15% din cetățeni poți ajunge la conducerea unor orașe sau țări nu poate să provoace o lipsă de reprezentativitate, care la rândul ei, va produce o lipsă de responsabilitate, element fără de care nu poate exista o ordine politică generatoare de prosperitate. Elementele care duc la un sistem politic stabil sunt superioritatea legii, un stat puternic și responsabilitatea celor cu funcții publice. Ce fel de responsabilitate are un primar la a cărui alegere a participat o treime din toți cetățenii? Rezultatele generate de o asemenea participare la vot vorbesc despre lipsa unei legături între aspirațiile „clanurilor de partid” și necesitățile naturale ale locuitorilor unei localități. Regimul totalitar (comunist sau sovietic) se temea de vocea cetățenilor și falsifica grosolan alegerile. Cu toate astea, alegerile erau organizate, voturile erau numărate – această simulare arăta că, până și un stat dictatorial, nu poate nega conceptul de alegeri democratice.

A fost nevoie de sacrificiul unei întregi generații, ca dreptul elementar de a candida sau a vota să fie valabil pentru toți, fără riscuri. Nepăsarea cu care populația tratează alegerile nu vor face decât să întărească clanurile politice care au obiective „specifice”. Succesul oricărei formațiuni statale vine din echilibrul celor trei elemente enumerate mai sus. Deși în România există o superioritate a legii și statul este suficient de puternic, lipsa de responsabilitate a funcționarilor publici, aleși sau numiți, generează în continuare mari disfuncționalități. Participarea doar a unei treimi din alegătorii la vot – forțează persoanele alese să nu se simtă responsabile în fața alegătorilor și astfel scade și autoritatea pe care o poate exercita funcționarul asupra teritoriului administrat.
R. Moldova, fiind la periferie, va ajunge în timp să arate aceleași simptome ca și în statul român vecin: prezența la vot va fi redusă, în ciuda unei campanii electorale acerbe, în care clanurile de partid vor racola resurse „nelimitate” pentru anihilarea „totală” a adversarului. Această „clanificare” a partidelor, care se prezintă, mai degrabă, ca o alianță de familie (ca în epoca triburilor), a nimicit orice formă de discuții despre ideologie sau doctrină.

Culoarea de partid este doar un camuflaj (maskirovkă rusească), pentru ca șefii de clanuri să obțină legitimitate în conducerea statului. Oricât de puternic ar fi un șef de clan, puterea adevărată există doar dacă aceasta este legitimată prin câștigarea unor alegeri „libere și democratice”. Din păcate, alegătorii sunt prea implicați emoțional în ura sau dragostea pentru un „președinte de trib” sau altul. În timp ce „fanii” unui șef se războiesc în presă, pe forumuri sau pe rețele de socializare cu „adversarii”, sus, în „stratosferă”, aceiași șefi de trib sau de clan se înțeleg, fac alianțe despre cum să folosească legitimitatea obținută prin alegeri, pentru consolidarea puterii pe care o au deja sau pentru acumularea de noi resurse.

Ruptura…

Conflictul „partide” și cetățeni poate fi evitat dacă aleșii ar adopta un comportament mai precaut și ar înțelege importanța responsabilității, dar există și alternativa, unde șefii, prin partide, se depărtează tot mai mult de cetățeni, guvernând țara, în așa fel, încât generează beneficii exclusiv pentru membrii clanului.

Aceste direcții pot fi evitate prin modificarea Codului Electoral și introducerea caracterului obligatoriu al participării la alegeri. Deși prezența cvasiunanimă la alegeri nu garantează învingerea unui candidat „curat”, cel puțin impune sistemului politic și cetățenilor care sunt actori ai acestui sistem o responsabilitate în plus, care poate, în timp, produce surprize și victorii ale unor persoane care se vor simți, în primul rând, responsabili în fața celor care votează, nu a șefilor de trib.

În R. Moldova, în patru luni vor avea loc alegeri prezidențiale. Cel care va câștiga aceste alegeri va fi „primul om în stat” până la finele anului 2020. Dacă se va merge pe actualul sistem electoral (lucru foarte probabil) vom avea un președinte ales cu 51-52% din voturile a celor 50%, care au participat la vot. Adică, deși va fi „susținut”,în cel mai bun caz” de 25% din întreaga populație, va avea funcția supremă în stat. Pe lângă obligația de a vota, o altă modificare a codului electoral, care ar putea apropia clasa politică de cetățeni, este votul online. Este o nebunie ca cei plecați peste hotare, care trimit acasă aproape o treime din PIB-ul țării, să nu poată vota. Frica de schimbare a sistemului este naturală, dar sistemul trebuie să accepte că, dacă nu începe să se schimbe de sus, vor începe cutremure jos, care vor duce la acele schimbări, dar cu un preț infinit mai mare.