În secolul XXI, cele mai importante conflicte nu sunt generate de diferențele biologice dintre oameni, ci de poveștile în care aceștia aleg să creadă. Națiunile, statele, imperiile și autonomiile nu sunt realități naturale, ci construcții sociale întemeiate pe narațiuni comune.
De multe ori, diferența dintre aceste narațiuni este mai importantă decât orice diferență etnică. Oamenii nu luptă pentru ADN-ul lor, ci pentru poveștile care le dau sens existenței. Cazul Găgăuziei este relevant tocmai pentru că ilustrează competiția dintre asemenea narațiuni și efectele pe care acestea le pot avea asupra destinului unei comunități.
Pentru majoritatea locuitorilor Republicii Moldova, autonomia găgăuză reprezintă o comunitate etnică cu o limbă, o cultură și o istorie distinctă, care caută să-și păstreze identitatea într-o lume aflată într-o permanentă schimbare. Cel puțin aceasta era înțelegerea noastră atunci când am consimțit la crearea autonomiei: un instrument de protejare a identității, nu o platformă pentru confruntare geopolitică.
În discursul neoimperial rus însă, găgăuzilor le este atribuit un rol diferit: acela al unei minorități imperiale, încurajată să-și definească interesele politice și identitare prin raportare la Moscova, și nu la statul al cărui cetățean este.
Atunci când vorbim de minorități imperiale înțelegem acele comunități etnice sau lingvistice aflate în afara centrului imperial, dar care continuă să privească spre acesta ca spre principalul garant al securității și intereselor sale. Ele își păstrează o identitate colectivă proprie, care nu se intersectează neapărat cu identitatea etnică, însă își orientează loialitățile politice, culturale și simbolice către metropolă. În aceste condiții, legătura cu statul de reședință devine adesea formală și lipsită de fidelitate și un atașament autentic.
În această ordine de idei, comunitatea găgăuză nu a reușit în aceste trei decenii de existență să-și construiască un destin politic propriu în interiorul proiectului statal al Republicii Moldova, fiind atrasă, fără a conștientiza acest lucru, în strategia Kremlinului de menținere a statului moldovean în sfera sa de influență.
Ar fi nedrept și istoric incorect să confundăm cauza cu efectul. Găgăuzii nu au fost, prin origine, o minoritate imperială. Ei au fost considerați una dintre cele mai loiale minorități în cadrul României interbelice. Toți găgăuzii până în 1944 vorbeau limba găgăuză și română. Procesul de imperializare a identității a început după ocupația sovietică a Basarabiei din 1944. Timp de aproape cinci decenii, au fost supuși unor politici intense de rusificare. Elitele lor tradiționale au fost nimicite, iar populația a fost absorbită în vastul malaxor de îndoctrinare și inginerie socială al regimului sovietic, al cărui scop era formarea așa-numitului homo sovieticus – individul desprins de rădăcinile sale istorice și culturale și atașat de mitologia ideologică a imperiului.
În cazul găgăuzilor, acest proces a urmărit remodelarea identității lor etnice în cadrul unui spațiu cultural și politic dominat de limba rusă, ideologia sovietică și dependența psihologică de centrul de putere de la Moscova. Rezultatul a fost apariția unei identități hibride, în care conștiința apartenenței etnice găgăuze a supraviețuit, însă a fost treptat subordonată unor reflexe politice și mentale formate în cadrul experienței imperiale sovietice.
Asemenea Transnistriei, problema găgăuză nu a fost niciodată, pentru Kremlin, o chestiune de protecție a unei minorități. Imperiile, de fapt, nu apără identități, ci le instrumentalizează. Umbra identității etnice este atât de mare, încât ascunde aproape complet conflictul care se desfășoară dedesubt.
Aceasta explică de ce mulți ambasadori acreditați la Chișinău și numeroase organizații internaționale continuă să privească Găgăuzia prin lentilele clasice ale problematicii minorităților etnice, ceea ce este fundamental greșit. În aparență, avem o problemă etnică. În realitate, asistăm la confruntarea dintre două proiecte de viitor. Primul vede Republica Moldova ca parte a unui spațiu european al cetățeniei, libertății și instituțiilor comune. Al doilea încearcă să mențină societatea captivă nostalgiei sovietice și narațiunii neoimperiale ruse. Așadar, conflictul nu este între două etnii, două limbi sau două teritorii. Este între două moduri de a înțelege lumea și între două răspunsuri diferite la întrebarea: încotro merge Republica Moldova?
În același timp, ar fi inexact să atribuim întreaga responsabilitate exclusiv Kremlinului. Proiectele geopolitice ale Rusiei în Republica Moldova nu ar fi avut succes fără sprijinul unor actori politici autohtoni, care au văzut în autonomia găgăuză nu doar un compromis destinat protejării unei identități etnice, ci și un instrument de legitimare a unor mecanisme menite să mențină Republica Moldova în orbita Moscovei.
În această logică trebuie încadrată și reforma constituțională din 2003, concepută de ideologul comunist Mark Tkaciuc și promovată sub patronajul politic al președintelui Vladimir Voronin, care a introdus în arhitectura juridică a statului mecanisme ce continuă să genereze vulnerabilități constituționale și geopolitice.
Astfel, dreptul la autodeterminare externă consacrat prin articolul 1 alin. (4) al Legii nr. 344 din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei, potrivit căruia „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”, nu a fost o concesie juridică inocentă Comratului, ci o diversiune politică deliberată. Aceste modificări au reprezentat expresia juridică a convergenței dintre interesele elitelor politice locale pro-ruse și obiectivele geopolitice ale Moscovei, ambele ostile consolidării unui stat funcțional, suveran și orientat spre Europa.
Exact prin aceleași lentile trebuie privită și organizarea așa-numitului „Forum Republican al Întregii Moldove pentru susținerea Legii privind statutul juridic special al Autonomiei Găgăuze”, desfășurat la Comrat pe 13 iunie 2026. Însăși denumirea evenimentului trădează intenția organizatorilor de a readuce în agenda publică tema unui pretins pericol care ar plana asupra statutului special al Găgăuziei. În realitate, nimeni de la Chișinău nu a pus vreodată în discuție existența autonomiei găgăuze sau garanțiile juridice de care aceasta beneficiază. Amenințarea invocată este una imaginară, construită exclusiv pentru a alimenta sentimentul de insecuritate și mobilizarea politică.
Evenimentul se înscrie perfect în strategia Kremlinului de reactivare periodică a dosarului găgăuz ori de câte ori orientarea europeană a Republicii Moldova începe să producă rezultate concrete. Prezența unor personaje cu viziuni pro-imperiale precum Vasile Tarlev, Victor Stepaniuc, Victoria Furtună, Mihail Garbuz și Anatolie Dubrovschi-Duracov nu surprinde pe nimeni.
Mult mai surprinzătoare a fost însă prezența la acest eveniment, în prezidiu, a lui Valeriu Kuciuc, șeful Serviciului de reprezentare la Curtea Constituțională din cadrul Parlamentului Republicii Moldova. Atunci când un înalt funcționar al Parlamentului participă la o manifestație care promovează teze incompatibile cu spiritul Constituției și cu interesele strategice ale statului, problema încetează să mai fie una individuală și devine una instituțională.
Cu atât mai greu de înțeles este lipsa oricărei reacții din partea președintelui Parlamentului, Igor Grosu, într-un moment în care Republica Moldova se află într-o confruntare deschisă cu rețelele de influență ale Kremlinului. Atunci când statul tolerează încălcarea obligațiilor de loialitate constituțională de către propriii săi funcționari, nu mai vorbim despre indulgență. Vorbim despre complicitate.
Întregul discurs al participanților la acest forum se întemeiază pe o premisă falsă. Afirmațiile potrivit cărora „Găgăuziei i se pregătește anularea autonomiei” reprezintă o mistificare deliberată a realității juridice și politice din Republica Moldova. La Chișinău nu există niciun politician care să fi pus vreodată în discuție anularea autonomiei găgăuze.
La fel de falsă este și teza potrivit căreia Maia Sandu ar intenționa să-și numească propriii oameni în conducerea UTA Găgăuzia. PAS nu a avut și, cel mai probabil, nici în viitorul previzibil nu va avea sprijinul electoral necesar pentru a exercita o influență politică semnificativă în regiune.
Pentru anularea sau modificarea radicală a actualului statut sunt necesare proceduri juridice complexe, și nu simple decizii politice. Nici președintele Republicii Moldova și nici o majoritate parlamentară conjuncturală nu pot desființa autonomia printr-un act unilateral.
Și acesta este poate cel mai important lucru care trebuie înțeles înainte de orice altă discuție despre statutul Găgăuziei.
În realitate, autonomia găgăuză nu există datorită unor forțe divine și nici în virtutea unui drept situat deasupra statului. Ea există pentru că statutul său este definit și garantat de legislația Republicii Moldova. Iar legislația Republicii Moldova este adoptată de Parlamentul Republicii Moldova, unica autoritate legislativă a statului.
Autonomia există în interiorul statului, nu în locul sau de-asupra statului. Orice autonomie, inclusiv cea găgăuză, protejează particularitățile istorice, culturale și administrative ale regiunii, rămânând în același timp parte integrantă a statului din care face parte, împărtășind cu acesta aceleași reguli constituționale, aceleași instituții fundamentale și același spațiu juridic.
Prin urmare, atunci când Parlamentul Republicii Moldova decide reformarea unui domeniu sau consolidarea unor norme cu aplicare generală, nu face altceva decât să-și exercite atribuțiile constituționale legitime. La fel de legitimă este și cerința de aplicare uniformă a legislației pe întreg teritoriul țării. Faptul că autoritățile centrale reformează anumite standarde naționale nu înseamnă abolirea autonomiei, după cum renovarea unei clădiri nu afectează dreptul de proprietate al locatarilor asupra apartamentelor lor.
Da, este adevărat că una dintre insistențele Chișinăului vizează verificarea integrității persoanelor desemnate în organele electorale ale autonomiei. Dar să nu uităm un lucru esențial: timp de ani de zile, Găgăuzia a tolerat transformarea propriului spațiu politic într-o zonă dominată de corupție, influențe oligarhice, cumpărare de loialități și opacitate financiară. Aceste practici nu au apărut peste noapte și nici nu au fost impuse exclusiv din exterior. Ele au fost acceptate, încurajate sau ignorate de o parte semnificativă a elitelor locale. În aceste condiții, pretenția Chișinăului de a verifica integritatea persoanelor chemate să administreze procesele electorale nu reprezintă un abuz, ci exercitarea unei responsabilități legitime. Uneori, o rană nu poate fi vindecată fără a fi mai întâi curățată de puroi.
Dar, dincolo de preferințele politice ale fiecăruia, după mai bine de un deceniu marcat de corupție, capturarea instituțiilor și influențe oligarhice, o asanare a spațiului public este nu doar legitimă, ci și necesară. Care este, în fond, argumentul împotriva verificării integrității celor chemați să administreze procese electorale? Ce garanție există că, în lipsa unor astfel de filtre, autonomia nu va produce din nou personaje promovate exclusiv prin bani, influență și interese obscure?
Prin urmare, atunci când participanții la asemenea reuniuni diversioniste susțin că la Chișinău există un plan de lichidare a autonomiei găgăuze, ei nu exprimă o îngrijorare legitimă, ci manipulează deliberat opinia publică prin construirea unui sentiment artificial de pericol. Scopul acestei strategii este evident: mobilizarea politică a populației prin cultivarea fricii și menținerea unei stări permanente de neîncredere față de autoritățile constituționale ale Republicii Moldova.
Prin urmare, cerința de aplicare uniformă a legislației, consolidarea unor standarde comune sau reformarea anumitor domenii ale administrației publice nu reprezintă un atac împotriva autonomiei.
Republica Moldova, care avansează pe calea integrării europene, nu are niciun interes să desființeze această autonomie teritorială. Un asemenea comportament ar contraveni însăși modelului european de organizare politică, întemeiat pe subsidiaritate și descentralizare. Capacitatea statului de a integra diferențele identitare în interiorul unui cadru democratic comun, fără a recurge nici la asimilare, nici la segregare, reprezintă un avantaj politic și instituțional, nu o vulnerabilitate.
Astfel, pentru o Moldovă europeană, Găgăuzia nu este o problemă care trebuie eliminată, ci o realitate care trebuie integrată și dezvoltată în spiritul valorilor europene.
Istoria ultimelor decenii arată că, în cele din urmă, victoria nu aparține poveștii celei mai vechi, ci poveștii care oferă celor mai mulți oameni un viitor mai credibil.
Iar pentru găgăuzi, moldoveni, bulgari, ucraineni, romi și toate celelalte comunități care alcătuiesc Republica Moldova, viitorul nu se află în nostalgia imperiilor dispărute, ci în construcția unui stat european capabil să garanteze libertatea, demnitatea și securitatea tuturor cetățenilor săi.
Există comunități găgăuze și în Ucraina, Bulgaria, România sau Grecia. Dar Republica Moldova rămâne singurul loc din lume în care găgăuzii beneficiază de o autonomie teritorială recunoscută prin lege și de instrumente instituționale menite să le protejeze identitatea culturală și lingvistică. Acest statut nu a fost creat de Imperiul Rus și nici de Uniunea Sovietică. Dimpotrivă, în perioada sovietică ideea unei autonomii găgăuze nici măcar nu era luată în considerare. Ea a devenit realitate abia în cadrul statului moldovean independent. Acesta este un fapt istoric pe care nici propaganda și nici resentimentele politice nu-l pot schimba.
Republica Moldova nu le cere găgăuzilor să renunțe la identitatea lor. Le cere doar să recunoască faptul că viitorul acestei identități este mai sigur într-o Europă a libertății decât în umbra unui imperiu care nu le-a oferit niciodată autonomia pe care pretinde astăzi că o apără.
