Şi dacă tot am dat-o pe sentimentalism, recunosc că mi-e dor de TIMPUL de acum cinci-şase ani. Să nu se supere colegii mai noi (la care ţin şi fără de care TIMPUL s-ar fi oprit în loc), dar inima mea tânjeşte după familia TIMPULUI din care încă mai făceau parte Alina Anghel, Ina Prisăcaru, Natalia Cojocaru, Silvia Bogdănaş, Daniela Mereuţă, Tania Chiriţă… Mi-e dor de atmosfera de gaşcă din redacţie, de „şedinţele” la cafea de după şedinţa de sumar, de escapadele la frigărui în pădurea de la Dolna… Răsfoiesc cu emoţie colecţia ziarului – câte poveşti răscolitoare, reportaje spumoase, interviuri de zile mari, investigaţii interesante, dezvăluiri în exclusivitate, subiecte inedite. Redescoper, cu nostalgie, propriile texte şi constat, cu tristeţe, că cele de acum au, parcă, mai puţină vervă şi culoare.
În ultimul timp se tot vorbeşte despre iminenta şi inevitabila dispariţie a presei scrise. În dorinţa de a se reinventa pentru a supravieţui pe piaţa sufocată de mass-media electronice, ziarele încearcă să devină produse „3 în 1” – cu site reactualizat la minut, unde găseşti şi video, şi audio, şi forum. Sunt bune toate astea, dar nu sunt un colac de salvare. Pentru a rezista pe hârtie, ziarul nu trebuie să-şi mitralieze cititorii cu ştiri scurte şi seci (oricum nu ţine pasul cu internetul, TV şi radio), ci să-i delecteze cu istorii credibile, scrise iscusit şi cu pasiune, care să-i mişte aşa încât ei să aştepte mereu o altă poveste în ziarul de mâine. E părerea mea, subiectivă, poate, ca şi sentimentul de nostalgie. La mulţi ani, TIMPUL!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
