„Alo! Avem nevoie urgent de… Urgenţă!”

Dacă Spitalul de Urgenţă este bine cunoscut – cel puţin, de cei care au avut nenorocul să se afle măcar o singură dată acolo -, în „bucătăria” Serviciului 903 e puţin mai greu de pătruns. Ne-am pus adesea întrebări despre cum trece o noapte aici printre sute, ba chiar mii de sunete de telefon, cum se mobilizează echipele într-o veşnică grabă de la o solicitare la alta, ce aparataj au în dotare, cum se descurcă atunci când au prea multe solicitări, iar echipe nu prea ajung… În fine, viaţa medicilor şi a felcerilor se reduce doar la acest stres permanent sau se mai distrează şi ei câteodată – şi dacă da, atunci cum?

Maria Şamatailo, medic-şef coordonator al Serviciului de Urgenţă, e obişnuită cu nopţile nedormite. Alături de ea, în această noapte nu au avut parte de somn şase felceri-dispeceri şi vreo 50 de echipe, gata în orice moment să acorde primul ajutor celor care îl solicită. Deşi e abia trecut de miezul nopţii, au fost deja înregistrate aproape 700 de solicitări. „Azi a fost o zi nebună. Am avut patru accidente rutiere, câteva insolaţii, cazuri cu intoxicaţii de ciuperci la copii şi nenumărate cazuri de febră…”, ne spune Maria Şamatailo.

Maria Şamatailo, medic-şef coordonator al Serviciului de Urgenţă

Pe unii îi doare capul pentru că au băut prea mult

Telefoanele sună încontinuu. „Alo, bună seara, copilul meu are febră”, „Alo, mă doare capul…”, „Alo, am dureri de spate…”, „Ameţesc…”, „Probleme cu inima…”. Printre cazurile grave, însă, sunt şi din acei care sună la Urgenţă, chiar dacă ar putea rezolva singuri problema, cu o pastilă, cu un ceai cald sau cu puţină odihnă. Maria Şamatailo spune că oamenii s-au învăţat să apeleze 903 pentru orice fleac. Pe unii îi doare capul pentru că au băut prea mult, alţii telefonează când au febră puţin peste limita normală şi solicită ajutor. Dacă nu ar exista problema transportului, medicii s-ar descurca, dar în lipsa maşinilor ei sunt nevoiţi să satisfacă, înainte de toate, solicitările care nu rabdă amânare, cum ar fi accidentele rutiere. „Ne străduim de fiecare dată să răspundem solicitărilor parvenite de la accidente rutiere, din stradă sau din locurile publice”, spune dna Şamatailo.

„Adresa? – După gardul de beton, faceţi la stânga…”

Pe lângă problemele de ordin tehnic şi oboseala constantă, inclusiv din cauza telefoanelor care sună neîntrerupt, echipele Urgenţei mai au o problemă: faptul că solicitanţii nu le explică în mod clar adresa unde se află. Astfel, medicilor li se indică cele mai ciudate locuri: „Veniţi la uşa cea galbenă”, „Nu ştiu pe ce stradă locuiesc, nici la ce scară…” sau „O să vedeţi un gard de beton, ş-apoi faceţi la stânga, după care o să daţi de un bar şi după asta o să vedeţi un gard de fier…”. Deşi se mai amuză uneori, astfel de situaţii le complică echipelor medicale munca. Şoferii de pe ambulanţe pierd timpul căutând fără sorţi de izbândă un păţit cu capul în nori, iar în acest timp, într-un alt colţ al oraşului, poate că îi aşteaptă un grav bolnav, pe care orice întârziere a medicului l-ar putea costa viaţa.

Toate drumurile duc… la Urgenţă!

O familie îşi caută ruda în vârstă. Le-a telefonat şi le-a spus că se simte foarte rău, dar nu a precizat locul unde se află. Era întuneric când bărbatul a coborât din microbuz din cauză că se simţea rău şi aproape nu vedea nimic în jur, iar de la o vreme nu mai răspunde nici la telefon. Ceva mai târziu, sună o femeie, care le comunică dispecerilor că unui bătrân i s-a făcut rău şi are nevoie de ajutor. După descriere pare să fie chiar bărbatul pe care îl caută familia. O echipă de salvare pleacă imediat la adresa indicată de femeie. Bărbatul însă nu e nici acolo, iar felcerii bănuiesc că femeia nu le-a comunicat corect adresa. Căutările continuă, bărbatul trebuie găsit cu orice preţ, deoarece s-ar putea să fie în stare gravă…

Cabinetul de muncă al dispecerilor-felceri

Doi împuşcaţi într-o singură zi

Cu puţin înainte de venirea noastră, la numărul 903 au fost apelate echipe de salvare în cazul a două împuşcături. Pe strada Vadul lui Vodă din capitală s-a deschis focul asupra unui bărbat. Acesta a fost rănit la braţ, viaţa lui se află în afara pericolului. În celălalt caz, un alt bărbat a ajuns la spital după ce a fost împuşcat şi înjunghiat cu un cuţit. Bărbatul, care nu este moldovean, dar e stabilit aici cu traiul de mai mult timp, a fost adus direct în sala de operaţii. Îl aşteptăm pe medicul Gheorghe Roşioru să ne spună în ce stare se află pacientul. Aflăm că a suportat o intervenţie chirurgicală şi viaţa lui nu mai este în pericol.

La ce se poate gândi un medic în timpul unei operaţii…

Gheorghe Roşioru spune că are zilnic câte trei, uneori şi patru intervenţii chirurgicale, de aceea, arată cam obosit. Unele intervenţii durează până într-o oră, dar altele pot dura cinci, şase şi chiar opt ore, în funcţie de gradul de complexitate. Munca medicilor este extrem de grea, iar remunerarea este departe de a corespunde efortului depus. „În ţările străine, prima condiţie care li se pune medicilor e să fie ei sănătoşi, ca să-i poată trata pe alţii. A doua condiţie este bunăstarea familiei şi tocmai a treia – profesionalismul. Deci, ca să te poţi dedica muncii în totalitate, trebuie să fii sănătos, nu să stai să te gândeşti în timpul operaţiilor de unde să mai împrumuţi nişte bani ca să ai cu ce trăi până la sfârşitul lunii”, spune, mai în glumă, mai în serios, medicul. Din păcate, la noi e altfel”, constată el.

Sala de operaţii şi pansament

„Văd aici atâtea, încât mi se face frică pentru familia mea”

Imaginile care se derulează aici zi şi noapte îi îngrozesc şi pe cei care lucrează de zeci de ani la Urgenţă. „Îi cer atât soţiei, cât şi copiilor noştri, aproape exagerat, să fie precauţi, pentru că ceea ce văd aici uneori mă face să-mi fie frică pentru ei”. Deşi au mulţi ani în spate, iar medicii sunt cei despre care se spune că le curge sânge rece prin vene, nu tot timpul le reuşeşte să rămână tari de fire. „Au trecut mai mulţi ani de atunci, dar nu pot uita un caz ieşit din comun. Doi copii – de 11, respectiv 12 ani – au fost striviţi de o maşină care a fost proiectată pe trotuar din cauza unui alt şofer care a lovit-o din plin. Fiinţe atât de mici şi nevinovate au fost aduse aici într-o stare de nedescris, fără mâini şi fără picioare, având corpul străpuns de coaste. A fost groaznic, asemenea imagini nu se uită…”. Medicii însă sunt conştienţi că nu pot ajuta un om, dacă se lasă copleşiţi de emoţii. „E regula nr. 1 în medicină. Nu-l vei putea ajuta pe cel suferind, dacă îţi vor tremura mâinile, lucrurile acestea se învaţă din facultate”, ne spune Ion Stegărescu, medic-rezident la Urgenţă.

Un punct de atracţie pentru boschetari

Cu ce probleme se confruntă cel mai des pacienţii? Aflăm de la medici că în Moldova se bea foarte de mult, după care se aprind tot felul de certuri, se ajunge la bătăi şi chiar la crime. Astfel, sunt tot mai dese cazurile când bărbaţi şi femei deopotrivă sunt aduşi la spital cu diferite răni provocate de căzături sau lovituri primite în urma altercaţiilor. În plus, Spitalul de Urgenţă rămâne un punct de atracţie şi pentru boschetari. Cel mai des ajung aici bărbaţii. Vedem chiar în această seară pe hol un bărbat, se pare, prieten bun cu paharul. E murdar, a căzut şi s-a lovit la faţă. Medicii spun că doarme un somn dulce de ore bune, după care se va trezi şi va pleca din nou în stradă. Deşi ştiu bine că sunt beţi criţă, cei de la Urgenţă nu îi lasă în stradă, ci îi aduc la spital, unde îşi vin în fire. „Aici vin şi dorm, uneori mănâncă, iar iarna holul spitalului este arhiplin”, ne spune un medic.

Cu Urgenţa, la o solicitare…

Cu greu, dar ni se permite să mergem cu echipele de la 903 la o solicitare. Aflăm, astfel, că echipa are cel mult 90 de secunde timp-limită ca să ajungă la maşină. După ce a urcat echipajul, mergem în direcţia dictată. Un bărbat a apelat Urgenţa, specificând că soţiei sale îi este foarte rău. În mai puţin de cinci minute am ajuns la locul indicat. Ziua, însă, ne asigură ei, nu e chiar atât de uşor, pentru că mai sunt şoferi încăpăţânaţi care nu le cedează trecerea. Din motive binecunoscute pentru jurnalişti, rămânem afară cu şoferul, care ne mai împărtăşeşte secretele meseriei. Peste vreo şapte minute se întorc şi medicii. Femeia care a avut nevoie de ajutorul medicilor va fi internată cu suspectare de apendicită.

Încheiem, spre dimineaţă, noaptea petrecută la Urgenţă. A fost obositor, trebuie să recunosc, dar încă mai sunt impresionată de ceea ce am văzut şi, nu neg, sunt bucuroasă că am o altă muncă. Ceea ce pentru mine a fost o „aventură” ziaristică, pentru ei înseamnă activitatea lor zilnică. Acum o pot spune cu siguranţă: medicii au o meserie grea – dar lor li se pare normală, pentru că iubesc ceea ce fac. Este munca pe care şi-au ales-o şi este ceea ce ştiu să facă mai bine. O problemă îi frământă, însă: de-ar fi salariile mai mari…