Ceea ce veți citi în continuare e un simplu editorial, dar unul mai desfășurat, cu unele note, abateri lirice și nelirice, evocări ale unor persoane și situații.
Doresc să avertizez cititorul, din capul locului, că acest editorial se deosebește nu numai ca volum de ceea ce noi suntem obișnuiți să credem ce este un editorial, adică un articol de ziar care exprimă părerea conducerii unei publicații față de o problemă actuală importantă. Situația are două explicații.
Prima, se referă la volumul editorialului. Inițial pornisem să scriu o carte, una serioasă și voluminoasă, cu multe exemplificări, în care să „încapă” tot ce știu ei și ce cred despre jurnalism. M-am oprit însă la timp, printr-o eroică și disperată apăsare pe DELETE, expediind astfel în nicăieri câteva sute de pagini.
De ce am făcut-o? Fiindcă azi nimeni nu mai citește cărți groase. Azi toată lumea e grăbită și toate lucrurile se fac în mare viteză. Se citește la repezeală, se lucrează la repezeală. Iată de ce, mi s-a părut mai acceptabilă o variantă mai „comercială”, „simplificată” care ar avea șanse să fie citită, măcar până la jumătate.
A doua explicație se referă la statistica editorialului. Am fost întotdeauna un om liber – un coleg de breaslă mi-a zis că sunt „anarhist”. Ca om liber ce am fost și sunt am ignorat cu bună știință rigorile clasice ale genului. În una din cărțile mele explicam în felul următor această libertate: nu sunt nici „analist politic”, nici „editorialist”, cum mă numesc unii. Am fost și sunt ziarist, un ziarist de croială veche, prizonierul armoniilor interne ale Logosului. De aceea, mai anin câte o floare de cireș într-o virgulă, mai dau drumul unui cal să pască iarbă verde la poalele unui alineat, mai pun sub o propoziție câte o potârniche să clocească tăceri de aur…
Fragment din cartea „Groapa cu lei”, 2014
