Am fost lipsiţi de toate drepturile omeneşti: la libertate, apărarea sănătăţii, limbă, credinţă, învăţătură, muncă după profesie etc., etc. Am fost terorizaţi, exploataţi la muncile cele mai grele şi dăunătoare sănătăţii. Pe taţii noştri i-au rupt de la familii şi i-au dus în „fabrica morţii” din Ivdel, lipsindu-ne pe noi, copiii, de ocrotire părintească şi de ajutor.
Tatăl meu, preotul Porfirie Şoimu din Parcani, Soroca, a fost chinuit şi împuşcat la 8 august 1942 în Ivdel, pentru că nu a îndeplinit ordinul NKVD-ului din raion de a închide biserica şi de a le spune credincioşilor că religia e opiu pentru popor.
Acum mă întreb: dacă nu ar fi existat ocupaţia din 28 iunie 1940, oare ar fi fost acele groaznice deportări din 1941 şi 1949, toate represiunile şi foametea organizată?
Mama povestea cum, ascultând ultimele ştiri la radio pe 27 iunie 1940, crainicul a întrerupt emisiunea şi a transmis declaraţia TASS de la Moscova: „Astăzi, 27 iunie 1940, URSS a declarat României ca, în timp de 24 de ore, să cedeze Basarabia de bună voie, altfel îi va declara război şi o va lua cu forţa”. A doua zi, pe 28 iunie, Basarabia a fost ocupată.
Cum numai Armata Roşie a călcat pe pământul nostru şi la putere au venit bolşevicii stalinişti, imediat au început represiunile: au fost scoşi din funcţii toţi primarii din sate şi oraşe, au urmat arestările, apoi deportările.
Preşedintele interimar Mihai Gimpu a rostit un adevăr amar şi dureros, pe care nu au avut curajul să-l spună alţi politicieni. Au reacţionat bolnăvicios la acest decret nu numai comuniştii moldoveni, dar şi unii demnitari şi jurnalişti ruşi de la Moscova, învinuindu-l de unionism. M-a durut, auzindu-l la „Publika TV” pe ex-preşedintele republicii Petru Lucinschi afirmând că nu trebuie să privim în trecut, ci să ne gândim la prezentul şi viitorul ţării. Cum adică, să ştergem din memorie toate suferinţele din surghiun, să uităm de acei 5000 de bărbaţi basarabeni omorâţi în închisorile de la Ivdel?! Dumnezeu să-i ierte pe călăii comunişti de atunci, dar noi, care am suferit, nu avem dreptul să uităm acele crime. Copiii şi nepoţii noştri trebuie să ştie totul despre gulag, pentru ca acel calvar să nu se mai repete niciodată. Oare un popor îşi poate făuri un viitor mai bun fără a cunoaşte istoria adevărată a neamului, ţinută în taină şapte decenii? Poetul şi patriotul Nicolae Dabija răspunde astfel la această întrebare: „Memoria e cea mai de seamă avere pe care le-o putem lăsa moştenire fiilor şi nepoţilor noştri”.
Le place unora sau nu, ei trebuie să recunoască acest adevăr. Ruşii au recunoscut represiunile stalinismului în Rusia, unde la 30 octombrie 1937 pe poligonul Butovski au împuşcat 20.000 de persoane, iar la 28 februarie, într-o singură zi, fără nicio instanţă de judecată, au ucis 560 de suflete. Am aflat despre aceasta de la o televiziune rusă. Au şi ruşii victimele lor, provocate de acelaşi regim. De ce dar nu recunosc durerea noastră? Preşedintele rus Dmitri Medvedev declara, de asemenea: „Represiunile nu pot fi justificate!”. Afirmaţia este valabilă nu doar în cazul ruşilor, dar şi al mult pătimitului nostru neam. Un prieten de-al meu din Rusia, Mihail Berezovski, deportat şi el din ţinutul Altai (tatăl său a fost, la fel, omorât în gulag), îmi scria încă în 1961 din Tomsk: „Totuşi, există Dumnezeu şi, cu o oarecare întârziere, El corectează greşelile comise de liderii mărunţi ai istoriei, deşi aceste greşeli au fost plătite cu viaţa părinţilor noştri, iar noi am fost marcaţi de ele pentru totdeauna”.
Elena Şoimu-Postolachi,
deportată la 13 iunie 1941, Floreşti
ARHIVA TIMPUL
09.07.2010
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
