Exact ca pe timpurile sovietice, rămași în tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial, aici, la Chișinău, în Piața Marii Adunări Naționale, peste care va pogorî duhul nostalgiei cadaverice a tot ce a însemnat ocupație sovietică, unii vor încremeni în timp și vor sărbători așa zisa ”Victorie”.
Care ”Victorie”, Doamnelor și Domnilor?
Războiul dintre URSS și Germania nazistă nu a fost războiul părinților și buneilor noștri. Acesastă conflagrație mondială a ciocnit doi dictatori, doi tirani, Hitler și Stalin, iar ostașii căzuți în luptele crâncene, oricare ar fi partea baricadei pentru care au luptat cu arma în mână, nu au fost decât niște victime nevinovate ale timpurilor de răstriște. Zeci de milioane de jertfe aduse pe altarul celui de-al Doilea Război Mondial nu pot fi calificate drept ”Victorie”. Așa zisele ”legende” ale gloriei militare sovietice, generali și strategi, nu s-au gândit nicio clipă la viețile sutelor de mii de ostași sacrificați în calitate de carne de tun. Totul le-a fost permis, căci istoriografia sovietică i-a înveșnicit doar pe ei, marii generali ziși ”victorioși”, iar ostașii anonimi, mulți din ei buneii și părinții noștri, nu au încăput pe paginile manualelor de istorie din trecutul totalitar.
În Basarbaia soarta părinților și buneilor a fost mult mai tragică. Practic fiecare familie a trăit drama înrolării bărbaților în două armate diferite – armata română și armata sovietică. Ce facem cu memoria noastră? Memoria pământului nostru? Zeci de ani la rând au fost onorați și sărbătoriți doar veteranii din armata sovietică. În memoria lor au fost înălțate monumente, au fost scrise poeme și le-au fost închinate cântece. Ce facem cu memoria veteranilor din armata română? Ei nu au avut parte decât în ultimul timp, foarte recent, de o masă de pomenire și atenție din partea autorităților.
Doamnelor și Domnilor,
La începutul mileniului trei, după ani și ani de încrâncenare, după ani și ani de tranșee ireconciliabile, a venit momentul reconcilierii memoriilor. Cel de-al doilea război a fost unul pentru toți. În acest război nu au fost nici învingători, nici învinși. Statele europene mai adineaori beligerante au dat dovadă de solidaritate și multă înțelepciune, ca să vină deja către anul 1949 cu ideea creării CoE, iar în 1950 să lanseze crearea Uniunii Europene a cărbunelui și oțelului. La doar 5 ani de la sfârșitul războiului!
Dar RM? Suntem în anul 2013, Doamnelor și Domnilor. Și iată că în Piața Marii Adunări Naționale la 9 mai ne vor cânta aceiași artiști care au legănat estrada sovietică în trecutul de tristă pomină. Pentru cine sau pentru ce, Doamnelor și Domnilor? Pentru a resuscita patimi care vin să umple golul imens de personalități eroice? Pentru a ne impune o pretinsă ”victorie”?
Care ”Victorie”, onorată asistență?
Buneii mei tot au fost la război, în armate diferite, pe fronturi diferite, au încheiat războiul la Varșovia și Viena, dar ei s-au bucurat nu pentru victorie, ei s-au bucurat că acel război într-un sfârșit s-a terminat, iar ei au putut reveni acasă la vetrele lor. Însă, aici, în Basarabia postbelică, din care așa zișii ”biruitori” au uitat să plece pe la casele lor, ce-i aștepta? Exproprierea de pământuri și bunuri, foametea organizată și „prodrazviorstka”, pușcăria stalinistă și deportările. Iată ce a însemnat pentru basarabeni pretinsa ”victorie” pe care unii o vor sărbători cu fast.
La 9 mai nu va fi ziua victoriei, la 9 mai, Doamenlor și Domnilor, vom sărbători Ziua Europei, ostașii veterani ai celui de-al doilea război mondial vor pomeni vitregia sorții și vor sărbători gloria vitejiei lor și ai camarazilor de luptă la 8 mai, data când în 1945 a luat sfârșit cea mai mare conflagrație militară a secolului XX. Iar concertul din Piața Marii Adunări naționale din 9 mai va fi o dovadă în plus că aici, în RM, spre marele regret, al meu și al colegilor mei, dar nu numai, URSS parcă ar fi la ea acasă…
Vă mulțumesc pentru atenție!
via anagutu.net
