Ana Munteanu: „Cum să merg, dacă eu știu numai să zbor?”

Cu această ocazie, artista a povestit pentru TIMPUL despre copilărie, pasiunea pentru artă și, desigur, despre experiența de la concurs.

– Cu ce se ocupă Ana Munteanu, în afară de „sand art” – arta desenării cu nisip?
– De fapt, specialitatea mea de bază este pictura de șevalet, asta am învățat de mică să fac și asta voi face toată viața. Iar sand art am învățat să fac acum doi ani.

– De unde ați deprins tehnica desenării cu nisip?
– A fost un proiect în cadrul spectacolului muzical „Gates” la Palatul Național. Acolo, în calitate de decor artistic, trebuia să redăm în nisip acea istorioară pe care o prezentau muzical interpreții. Aceasta a fost prima mea experiență în acest domeniu și o provocare interesantă, fiindcă îmi era foarte greu. După 16 ani de pictură, desen, creion, aici trebuia să lucrez cu un material care-mi era pur și simplu străin. Am avut noroc că nu a fost în direct chestia asta. Au fost două ore de animație în sand art și după aia proiectată pe plasmă, în timp ce interpreții cântau. Am rămas îndrăgostită de această tehnică, căci mie, dacă nu-mi reușește ceva, mă încăpățânez și trebuie s-o fac până la urmă.

– Ați mai prezentat undeva această tehnică până la „Românii au talent”?
– Da, am mai avut câteva proiecte în care trebuia să fac sand art, dar nu pot să spun că lumea a fost interesată. Unii n-au înțeles, alții au crezut că pot să facă și ei ceva acolo cu degetul… a fost complicat. Dar cred că de data aceasta am găsit audiența potrivită.

– Unde ați învățat să pictați?
– În clasele primare am urmat cursuri la Centrul de creație a copiilor, iar în clasa a treia am făcut primul portret. A urmat Liceul de Arte Plastice „Igor Vieru”, unde am făcut câte patru ani de pictură în acuarelă și ulei. Academia de Arte am făcut-o în atelierul lui Ion Serbinov și teza de master am susținut-o în atelierul lui Iurie Matei, unde am rămas și lector.

– Care este muza dvs.?
– Tot ce mă înconjoară mă inspiră, e suficient să văd oameni, reacțiile lor, ce li se întâmplă rudelor mele, situații plăcute sau neplăcute, visurile mele. Nu trece o noapte fără ele. Astfel, încerc să fac o punte de trecere între realitate și imaginarul care există în om. Foarte des, întâlnesc oameni care zic că trebuie să fim cu picioarele pe pământ, dar, de fapt, din visele și aspirațiile noastre se trag toate complexele și stresurile pe care le avem. Visul este un refugiu, iar eu încerc să le arăt oamenilor că uneori e bine să mai și visezi.

– Care a fost cel mai frumos vis al dvs. transpus pe pânză?
– Am o serie de lucrări care reprezintă femei-fluturi. Am visat des fluturi, îi admir foarte mult, căci ei reprezintă sufletul uman. Îmi pare rău să recunosc, dar viața omului este similară cu viața unui fluture. El trăiește o zi, iar noi minimum-maximum 80 de ani. Dar pe parcursul ei, după ce arătăm ce putem face, ne stingem. Am o serie de opt tablouri cu femei-fluturi, dintre care una sunt chiar eu. Am participat la multe expoziții cu ele.

– Când ați avut prima expoziție?
– A fost în cadrul Centrului Expozițional de Arte Plastice „Constantin Brâncuși”, la 16 ani. Mai participam și la concursuri internaționale, am câștigat de două ori Premiul internațional de arte plastice din Troyes, Franța.

– Povesteați despre scepticismul unora în privința oamenilor visători… Ce atitudine au avut rudele față de tendințele dvs. artistice?
– Maică-mea a făcut o chestie pe care nu credeam că poate s-o facă vreodată un părinte. Văzând că de mică petreceam zile întregi desenând pe tapete, a înțeles că voi fi pictoriță. M-a dus la Centrul de creație a copiilor și acolo am rămas toți patru ani ai școlii primare. În fiecare zi, fie iarnă, vară, frig sau cald, acolo eram. Sărmana profesoară, nu știu dacă mă ține minte, dar cred că i-am făcut zile fripte! Uneori nu venea niciun copil, în afară de mine.

– Acum și dvs. sunteți profesoară. Cum se descurcă un lector la Academia de Arte?
– Ca și noi toți, întâmpin mari greutăți; presupuneți care este salariul unui profesor la Academie. Vă imaginați că atunci când îi spun cuiva prețul unui portret la care am lucrat o lună, care nici măcar nu acoperă cheltuielile pentru materialele utilizate, sunt întrebată de ce mă ocup cu asta. „Ce faci tu? Du-te și mai lucrează ca secretară, fă ceva!”… Eu n-am putut să fac asta. Sunt lector la Academie din cursul IV și mi-e greu, dar sunt fericită, fiindcă mă ocup cu ceea ce-mi place. Am sacrificat până acum foarte multe și o să continui, deoarece altceva nu știu să fac. Cum să merg, dacă eu știu numai să zbor?

– Mulți dintre artiștii noștri preferă să-și arate talentele în afara țării și poate chiar să rămână acolo…
– Da… eu am participat și aici cu sand art. Ați văzut vreo rezonanță? Asta este. Am auzit și critici pe baza la ce-am făcut, dar nu a venit nicio critică din România. Cei de-aici mi-au zis că se putea mai bine. România te primește, Moldova te trage nu știu unde, dar nu în direcția care trebuie. Așa e la noi, e greu să reziști aici și probabil că toată lumea a uitat de aspirațiile spirituale și se gândește doar la cele gastronomice. Pentru mine, orice produs cumpărat se calculează în numărul de tuburi de ulei. Pentru ei, se măsoară în kilograme de carne.

– Cum ați ajuns la „Românii au talent”? Cum ați fost întâmpinată?
– Foarte simplu, am auzit și m-am dus, cu ajutorul financiar al celor apropiați. M-au întâlnit foarte călduros și bine, lumea era curioasă să mă vadă, erau foarte receptivi. Eram foarte emoționată, fiindcă atunci când fac sand art sunt momente în care nici nu mai respir pentru a nu strica ceva. Este foarte fragil, ai greșit o linie, s-a stricat totul. Dar mi-a reușit și sunt foarte fericită că am mers la concurs. Atât de fericită, încât nu mai observ nicio critică de-aici.

– Care-i mesajul poveștii redate la concurs?
– Istoria este marea tragedie pe care-o avem noi în Moldova și în România, și anume, faptul că lumea este nevoită să plece în străinătate, pentru că nu are surse financiare aici și este de acord să lucreze în condiții foarte grele și periculoase, ca să facă un ban. Iar în cele mai dese cazuri nici nu se mai întorc. Asta e ideea poveștii, el a murit acolo, ea – aici. De aceasta am scris „Veniți acasă!”, fiindcă acasă e oricum mai bine. Iar melodia de pe fundal „Cine iubește și lasă”, de Maria Tănase, redă faptul că, indiferent cât de mari sunt greutățile, atunci când iubești, nu trebuie să lași.

– Vă urăm succes la următoarea etapă!