(Analiză) Impasul celor trei doctrine

Să privim Europa de astăzi, leagănul ideologiilor politice: nimic nu mai funcţionează ca teorie-panaceu, nimic din textele fundamentale nu explică în mod cuprinzător impasul sistemic al Europei şi nu oferă soluţii absolute. Nici „neo” sau „post” nu mai ajută esenţial în diagnozele actuale, într-atât sunt de diferite crizele de astăzi şi interogaţiile la care trebuie date răspunsuri. Nici un partid, nici un lider şi nici o guvernare nu mai entuziasmează pe nimeni, nici o doctrină clasică nu mai naşte pasiuni: elitele intelectuale sunt tot mai sceptice, libertăţile individuale nu mai sunt suficiente pentru a genera creştere, democraţia şi tratatele se încovoaie sub presiunea populismelor de tot felul (practic, singura ideologie cu succes electoral, dar nu dintre cele clasice), investitorii cer protecţia statului, piaţa are nevoie de reglementări şi stimuli pentru a nu se autobloca, statul ar vrea ca sectorul privat să asume cât mai mult din bunăstarea societăţii şi să-şi transfere treptat responsabilităţile spre alte paliere de organizare (comunităţi locale, regiuni, piaţă), nimeni nu ştie cine şi cum o să absoarbă şomajul în creştere sau cum se vor plăti datoriile publice imense, muncitorii nu se mai încolonează sub steagurile roşii ale Internaţionalei Socialiste, nici un revoluţionar nu se mai gândeşte la „naţionalizarea mijloacelor de producţie”, sindicatele sunt nişte caricaturi ale unor vechi concepte deformate de interese meschine, biserica pierde an de an procente importante de credibilitate şi reputaţie morală, iar a veni astăzi cu teme precum interzicerea avortului, obligativitatea orelor de religie în şcoală, plata clerului din bugetul statului sau construcţia de noi biserici din bani publici înseamnă o tot mai mare distanţare de realităţile lumii şi de voinţa oamenilor. Care este deci direcţia de urmat, ce viziune sistemică ne poate ajuta în înţelegerea blocajelor politice şi economice prezente sau furniza un set de soluţii fezabile?

O agendă substanţial modificată faţă de cea de la 1850-1900 („vârsta de aur” a doctrinelor clasice), o înţelegere a politicului şi a sferei economico-sociale aflată într-o dinamică accelerată, dar mai ales aşteptările mult schimbate ale populaţiei în raport cu fundamentele ideologiilor epocii moderne au împins deopotrivă vechile teze liberale, conservatoare sau socialiste într-un con de umbră sau chiar în derizoriu. Nici măcar liderii partidelor cu aceste nume nu mai pot sau nu mai ştiu cum să le promoveze ca atare, conform „manualului doctrinar”. Liberalismul, conservatorismul şi socialismul, precum şi versiunile lor actualizate în secolul XX (neo-liberalismul, creştin-democraţia şi social-democraţia) sunt astăzi cel mult abordări reflexive, orientative, nicidecum „chei” pentru programe şi platforme de succes sau izvor pentru soluţionarea unor probleme precum poluarea, terorismul, îmbătrânirea populaţiei, scumpirea resurselor fundamentale (apă, hrană, energie), criza datoriilor, şomajul, blamarea imigraţiei, blocajul proiectului european, răcirea relaţiei transatlantice şi declinul ordinii nord-atlantice postbelice etc. (…)

(…) Partidele politice cu responsabilităţi istorice sunt chemate astăzi să reinventeze doctrinele democratice (şi implicit speranţa în soluţiile politice clasice, parlamentare) într-o formă de comunicare reactualizată şi să reziste tentaţiei populismelor, calea cea mai facilă de a ajunge la voturi pe timp de criză, dar şi cea mai sigură de a dezamăgi după obţinerea lor. Populismul ne arată întotdeauna calea cea mai scurtă spre colapsul democraţiei şi naşterea monştrilor cu acces la microfon.

Valentin Naumescu

V. Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj, Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Studii Americane. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, fiind fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005 – iunie 2007) şi consul general al României la Toronto (martie 2008 – octombrie 2012).