ANALIZA programului de Guvernare propus de Vasile Tofan – Nicio țintă de creștere economică, nicio țintă de reducere a sărăciei

1. Ce lipsește cu desăvârșire — și e descalificant pentru un program „economic”

Cuvântul „PIB” apare de patru ori în 147 de pagini. Nicio țintă de creștere economică. Un guvern care se autointitulează „Economie europeană”, condus de un om din private equity, nu-și asumă niciun număr pentru creștere — nici 3%, nici 5%, nimic. Diagnosticul deschide cu „creșterea de 0,4% e prea lentă pentru convergență”, iar apoi documentul refuză să spună ce creștere ar fi suficientă.

Niciun obiectiv de reducere a sărăciei. Programul afirmă că „aproape o treime dintre cetățeni trăiesc în sărăcie”, apoi în tabelele de indicatori sociali promite doar „monitorizarea sărăciei monetare și multidimensionale”. Monitorizare, nu reducere. Ținta cea mai importantă pentru o treime din populație a fost înlocuită cu un exercițiu statistic.

Niciun plafon numeric de datorie. Formula e „menținerea datoriei publice la un nivel sustenabil” — fără cifră, deși Planul de Creștere e parțial împrumuturi care intră direct în datorie. Inflația e menționată o singură dată în tot documentul, la salariile profesorilor. Niciun cost total al programului, nicio anexă bugetară, niciun scenariu de risc pentru un stat cu război la frontieră.

2. Contradicții interne — programul se bate singur cap în cap

Colectare versus dereglementare. Promite +2 puncte procentuale din PIB la venituri fiscale până în 2028, exclusiv prin conformare, fără majorări de cote. Simultan, în primele 100 de zile: „limitarea controalelor excesive”, prezumția de bună-credință, înlocuirea autorizațiilor cu notificări. Nicio administrație fiscală din lume n-a extras 2 p.p. din PIB reducând concomitent presiunea de control. Una din două promisiuni e falsă.

Stat mai mic versus instituții noi. Documentul promite comasarea și lichidarea structurilor suprapuse, apoi creează: Academia UE, o agenție națională de dezvoltare, Centrul European al Consumatorilor, Centrul UNIVERSUL, Fondul de convergență, programul „Parcuri energetice” cu trei locații. Fiecare capitol sectorial își naște propria structură nouă, în timp ce capitolul-mamă promite mai puține.

Salarii din productivitate versus salarii prin decret. Viziunea repetă că salariile vor fi „susținute de productivitate”. Apoi fixează administrativ salariul minim la 10.000 lei (aproape dublul nivelului din 2025) și salariul didactic la 120% din media pe economie — într-o economie care crește cu 0,4%. Dacă productivitatea nu livrează, diferența se plătește din informalizare și buget, adică din cele două lucruri pe care programul promite să le reducă.

Ținta de ocupare versus ținta ANOFM. Rata de ocupare 20–64 ani crește de la 57% la 62% — un câștig net de circa 70–75 de mii de persoane la populația actuală. Dar ANOFM singură promite „integrarea în muncă a cel puțin 100.000 de persoane”. Cifrele nu au fost verificate una contra alteia; a doua e plasament brut vândut ca rezultat net.

Mesajul public versus textul. Tofan declară public și pe Facebook semnarea Tratatului de Aderare până la finalul lui 2028. Programul scrie, de două ori, altceva: „pregătirea semnării” și „pregătirea Tratatului de Aderare până la sfârșitul anului 2028″. Diferența dintre a semna și a fi pregătit să semnezi e exact diferența pentru care nu poți fi tras la răspundere. Semnarea nici nu depinde de Chișinău — depinde de 27 de capitale.

3. Ținte construite să nu poată fi ratate

Trei tehnici, folosite sistematic. Prima: baza de referință auto-administrată — deficitul, încasările fiscale, veniturile instituțiilor de cultură se măsoară toate față de „nivelul înregistrat în anul 2026″, an pe care acest guvern îl închide singur. A doua: indicatori de proces deghizați în rezultate — „mecanism operațional”, „sistem funcțional”, „strategie aprobată”, „platformă operațională”. Poți bifa 100% din ei fără ca un singur cetățean să simtă ceva. A treia: termene după mandat — salariul minim 10.000 lei e „pentru anul 2030″, drumurile sub 25% stare proastă tot „în 2030″, modernizarea sistemului de mobilizare „65% în 2030″. Parlamentul actual expiră în 2029. Promisiunile cele mai scumpe au scadența după ce nu mai răspunde nimeni.

Și un exemplu de țintă care se demască singură: exporturile cu valoare adăugată vor crește „cu minimum 10%” — fără an de bază, fără termen. Dacă e pe tot mandatul, înseamnă 2,4% pe an, sub inflație. E o țintă de regres real vândută ca ambiție.

4. Tăcerile vinovate — ce nu apare deloc

Energocom — zero mențiuni. Compania de stat prin care trec miliardele achizițiilor de energie, aflată în centrul fiecărei dispute tarifare din ultimii trei ani, nu există în capitolul Energie. Capitolul numește Termoelectrica, Moldelectrica, OPEM, BRM East — și ocolește chirurgical exact entitatea cu cea mai mare expunere financiară și politică. La fel Moldovagaz (cu problema nerezolvată a pachetului Gazprom) și centrala de la Cuciurgan, sursa istorică a energiei malului drept, aflată în Transnistria. Cele trei cele mai sensibile dosare energetice ale țării — invizibile.

Devierile tarifare acumulate — datoriile îngropate în tarifele la energie și termoficare, un risc fiscal de miliarde — nu apar nicăieri, deși capitolul Finanțe promite solemn „monitorizarea riscurilor fiscale din întreprinderi de stat”.

Reforma raioanelor fără nicio cifră: câte unități administrative rămân, câți angajați pleacă, ce economisește. „Restructurarea fundamentală a nivelului raional” e cea mai mare reformă din program și singura descrisă în zero numere.

Scandalul salariilor din întreprinderile de stat — motivul politic pentru care există guvernul Tofan — primește o frază generică despre „remunerații excesive” și o concesie: funcțiile critice „vor putea fi remunerate competitiv” pe criterii „excepționale”. Adică portița rămâne deschisă, doar cu alt paznic.

Fondul de convergență pentru regiunea transnistreană: fără sumă, fără sursă, fără scenariu pentru cazul — deloc teoretic — în care aplicarea „graduală și uniformă a normelor fiscale și vamale” pe malul stâng provoacă criză economică acolo. Extinzi fiscalitatea moldovenească peste o economie construită pe gaz nefacturat și nu bugetezi consecința.

5. Erorile de construcție economică propriu-zise

Pilonul II rămâne cea mai proastă idee din document, și la a doua lectură e mai clar de ce: capital inițial one-off (privatizări) pentru un cost de tranziție permanent (contribuții deviate din Pilonul I timp de decenii), lansat exact în țara cu 21% populație peste 63 de ani și bază de contribuabili în scădere, cu o piață de capital în care fondurile n-ar avea ce cumpăra în afară de titluri de stat — adică statul și-ar împrumuta înapoi propriile contribuții, plătind comisioane pe circuit.

Subvențiile agricole reorientate „min. 70% spre investiții, modernizare, procesare” sună corect economic, dar redistribuie banii de la fermierii mici spre cei mari — micii n-au capacitatea de cofinanțare pentru subvenții investiționale. Programul nu spune nimic despre acest efect distributiv, în țara în care fermierii au blocat Chișinăul de două ori în ultimii ani.

Restituirea TVA istoric, corectă ca principiu, e un cost bugetar one-off nespecificat, plasat exact în anii consolidării deficitului — încă o cheltuială care concurează cu ținta de minus 2 puncte, necontabilizată nicăieri.

Documentul e construit ca să fie imposibil de picat la evaluare: creșterea economică nu are țintă, sărăcia are doar monitorizare, deficitul se măsoară față de o bază pe care guvernul o stabilește singur, promisiunile scumpe expiră după mandat, iar entitățile unde ard banii reali — Energocom, Moldovagaz, devierile tarifare — au fost extrase din text. Rămâne un program care spune convingător cum va lucra statul și evită sistematic să spună cât costă, cine pierde și ce se întâmplă dacă nu iese.