Anatol Chiriac: „Astăzi în muzica mea e Lumină”

– Să înţelegem că am putea să vă regăsim pe vreo listă de partid în alegeri?

– Ziceam că sunt bun de politician pentru că, astăzi, înţeleg că la 35 de ani, atunci când am fost ales deputat în primul Parlament, încă nu eram copt pentru aşa ceva. Ulterior, din fericire, am trăit şi eu ca toată lumea, am mâncat aceeaşi pâine, n-am avut privilegii şi susţinere, şi m-am convins că a fi în politică e o mare responsabilitate pentru soarta oamenilor. Un politician trebuie să se gândească nu la sine, ci la oameni şi la problemele lor. Şi mai cred că, dacă politica ar fi făcută corect, oamenii n-ar suferi niciodată. La noi, din păcate, mai e valabilă convingerea că trebuie să minţi, ca să câştigi mandatul şi, respectiv, încrederea omului, apoi fie ce-o fi. Eu nu împărtăşesc asemenea principii, de aceea, nu cred că mă veţi vedea în curând în politică.

– Ce înseamnă „a face corect politică”?

– Primul exemplu care îmi vine în minte e Singapore – acum 30 de ani, printre cele mai sărace ţări din regiune. Astăzi e în fruntea tuturor topurilor mondiale, cu 36.000 USD pe cap de locuitor. Nu au teren arabil, nu exportă arme – şi-au construit bogăţia pe inteligenţă, susţinută de voinţă politică. Au avut un prim-ministru, Lee Kuan Yew, care a guvernat 30 de ani, şi care a reuşit să-şi păstreze curăţenia morală. Mai mult, şi corupţia a scăzut la trei procente. Totul e posibil, dacă le faci după o logică şi criterii bine stabilite. Când un om ştie să-şi facă ordine în propria casă, poate face şi într-o ţară.

– Poate că ne lipseşte mentalitatea şi filozofia orientală?

– Cred că ne lipseşte credinţa. Dumnezeu ne-a lăsat zece porunci, pe care nu e deloc complicat să le respectăm în viaţa de zi cu zi. Atunci când încalci o poruncă, însă, le încalci pe toate celelalte… Dumnezeu, când i-a poruncit lui Moise ca să scoată evreii din Egipt, i-a purtat 40 de ani prin pustiu, până au murit toţi cei cu păcate, căci nu puteau să vină pe Pământul Făgăduinţei oameni care nu erau curaţi. La fel e şi cu Moldova – nu poate să iasă dintr-o configuraţie, care era URSS, şi să intre pe un tărâm nou de dezvoltare fără a trece printr-o perioadă de purificare. Chiar dacă s-ar fi făcut imediat unirea cu România, sau am fi fost imediat acceptaţi în UE, nu se ştie care ar fi fost impactul, căci noi nu eram pregătiţi pentru o asemenea schimbare bruscă.

– Dacă presupunem că rătăcim şi noi prin pustiu, sunt oare aceşti 20 de ani, pe care i-am trecut de la 1990 încoace, jumătatea noastră de drum?

– Poate că am ajuns la jumătate, poate că nu – nu eu sunt cel care trebuie să spună asta… Ştiu că trebuie să dispară toate generaţiile cu mentalitate veche, care s-au obişnuit să aştepte ca să li se dea, şi să vină cei care vor să facă, să dezvolte, să creeze, care înţeleg că nimeni nu le e dator cu nimic… Lucrurile se mişcă – apar politicieni noi, idei, proiecte. Şi străinătatea vrea să ne ajute. Dar, ei ne pot da propuneri, sfaturi, iar noi trebuie să decidem şi să acţionăm. Binele nu vine imediat, important e ca potenţialul pe care îl are fiecare ţară să fie identificat şi valorificat de cei care o conduc. Citeam un articol al directorului Institutului Aspen din SUA – celebru pentru personalităţile de talie mondială care i-au trecut pragul -, care spunea că nu există ţări sărace, ci ţări care nu au conducători care să le valorifice potenţialul pe care-l au de Sus. Şi nu contează bogăţiile subterane. Japonia nu e decât patru insule din nisip şi pietre. Dar cei 180 de milioane de japonezi sunt cei mai tari pe glob datorită inteligenţei lor. Orice lucru se întâmplă dacă ai voinţă. Noi avem, probabil, cea mai frumoasă ţară. Dumnezeu ne păzeşte de mari calamităţi. Iar în ceea ce priveşte conştiinţa, Dumnezeu ne-a dat libera alegere.

– Cum se împacă libera alegere cu intenţia de a face obligatorie studierea ortodoxiei în şcoală? Vă întreb, ştiind că sunteţi apropiat de Biserică…

– Sunt convins că religia în şcoală este o necesitate. Un copil care, din clasa întâi, învaţă cuvântul Domnului, nu poate creşte un om rău. Dar, la fel de adevărat, e că religia nu se învaţă. Ea se transmite, inclusiv de familie. Când există şi acasă, şi la şcoală, credinţa devine un mod de viaţă. Altminteri – nu. Oamenii se deosebesc prin credinţă. Citeam la Aleksandr Meni – un mare episcop rus, omorât la începutul anilor ’90 – că, atunci când statul evreiesc era foarte puternic în credinţă, romanii nu-l puteau cuceri. În clipa în care au fost dezbinaţi în credinţă, nu mai era nevoie să-i cucerească – ei se predau singuri. Un stat puternic în credinţă, e puternic în general, pentru că există unitate, şi credinţa este adevăr. Tocmai de aceea, oamenii care au credinţă sunt oameni puternici. Cei fără de credinţă sunt slabi, permanent se îndoiesc.

– Dumneavoastră cum aţi parcurs calea spre credinţă?

– A început prin aceea că am fost educat la mănăstire. Când, în 1956, părinţii mei s-au întors din Siberia, unde fuseseră deportaţi, eu nu ştiam nicio boabă română. Ca să învăţ limba, m-au dat la sora bunicii mele, care era maică la mănăstire. Fiind oarbă, o însoţeam la slujbă, înapoi… De câteva ori pe zi, spuneam „Tatăl nostru”. Primul cântec pe care l-am învăţat a fost „Păsărică, mută-ţi cuibul”. Aşa am început să vorbesc limba română, prin Biserică… Maica a avut darul înaintevederii. Încă în anii ’60 ne-a vorbit despre un „Mihai cu pată în frunte”, despre căderea URSS şi Unirea cu România…

– Şi ce v-a zis – se va întâmpla?

– Sigur că da, căci Dumnezeu, când a făcut pământul, nu s-a gândit la politicieni. A lăsat neamurile să convieţuiască într-o anumită logică: latinii – lângă latini, slavii – lângă slavi. Între ei mai pune un râu, un munte… Din punct de vedere divin, totul e gândit perfect. Deci, se vor reuni şi românii.

– Cum aţi reuşit să vă păstraţi credinţa într-o epocă în care aceasta era echivalentă cu o crimă? Eraţi, totuşi, compozitor… Aţi dus o viaţă dublă?

– Nu am dus o viaţă dublă, pur şi simplu, nu am afişat această credinţă. Şi n-am făcut-o nu din frică, ci pentru că, în general, credinţa nu se afişează. Ea e în fapte. Dacă pot scrie muzică, e pentru că Dumnezeu mi-a dat har. Nu pot compune „planificat” – o fac doar atunci când Dumnezeu îmi dă lumina. Şi nu cred că Grigore Vieru, când a scris „Uşoară, maică, uşoară…”, a făcut-o conform unui plan. Pur şi simplu, el a avut această viziune. Şi har – aşa cum l-au avut Mozart, Paganini şi alţi genii ai lumii. Nu ştiau pe atunci de internet, de televiziune şi nici de promovare, dar îi cunoştea o lume întreagă.

– Nu vă simţiţi frustrat în faţa noului val de muzicieni, interpreţi etc.?

– Deloc. Mă gândesc că, dacă vin, înseamnă că trebuie să vină. E adevărat că nu-mi place când se face nedreptate, când concursurile le câştigă alţii decât cei valoroşi. Şi din acest motiv, probabil, nu sunt un membru prea dorit în juriile multiplelor festivaluri de la noi… Trebuie să fim corecţi cu valoarea.

– Care e relaţia dvs. cu lumea muzicală din Moldova?

– Cea mai bună – nu am cu nimeni nimic, nu încerc să influenţez pe nimeni, salut lucrurile frumoase, păstrez tăcerea atunci când văd că nonvaloarea se caţără în capul mesei. Vorbesc doar când sunt întrebat şi atunci spun ce cred.

– De-a lungul anilor, moldovenii au acreditat – pentru ei înşişi, de cele mai dese ori – mitul de oameni harnici şi talentaţi. Dvs. credeţi în aceasta?

– Dacă eşti harnic doar la sapă, nu te ajută, căci nu te poţi îmbogăţi cu sapa… Dar mai grav e că oamenii noştri sunt harnici şi la pahar. Găsesc prilej să serbeze orice. Apoi, din prostie combinată cu beţie, se produc cele mai mari nenorociri. Presa noastră, din păcate, dă doar informaţia despre aceste nenorociri. Pe când în Japonia, bunăoară, un accident rutier e analizat timp de o lună la televizor – să le fie de învăţătură altora şi să nu mai repete.

– Tocmai de aceea îmi este greu să cred în teoria dvs. despre purificare, pentru că se pare că noi abia intrăm în epoca ratingului şi a consumului.

– Evident că în ziua de astăzi multe lucruri şi fenomene se constituie nu natural, ci forţat şi, pe alocuri, chiar exagerat. Dar, tot ce se întâmplă uşor şi repede, la fel de uşor şi repede dispare. Consecinţa acestei stări de lucruri e că omul trăieşte cu ziua de azi şi nu se mai gândeşte la cea de mâine. Pentru că mâine nu ştie ce va fi. Deşi, anume „mâine” el va trebui să dea socoteală.

– Aţi pomenit de internet. Exact acolo – aşa cum face astăzi toată lumea – am încercat şi eu să aflu mai multe despre Anatol Chiriac. Am constatat că postările despre dvs. sunt mai puţin numeroase decât ar fi cazul. Dar, prioritar, sunteţi menţionat ca şi compozitor. Ce faceţi acum în muzică?

– E adevărat că în ultimii ani am fost mai absent din muzică, şi nu doar din cauza faptului că am încercat să iniţiez şi o afacere. Afacerea mea a fost una care să mă ajute să-mi câştig existenţa. În rest, aşa cum am mers 20 de ani cu un „Moskvici”, aşa merg şi astăzi. Şi cu „Niva” tatei, veche de 32 de ani…

– Dar n-o să vă creadă nimeni!

– N-au decât, eu spun aşa cum este. Nu am maşină nouă, în schimb, acum trei ani, am reuşit să constitui o formaţie, cu care am reactualizat repertoriul vechi şi, totodată, am înregistrat vreo 12 piese noi. Mi-am creat, într-un sfârşit, un studio modern de înregistrări. Recent, am susţinut un spectacol la Teatrul „Satiricus”, pentru un grup de prieteni care au venit să-i zică „La mulţi ani!” unui bun prieten de-al meu, omul de afaceri Nicolae Ciobanu. Ne cunoaştem de peste zece ani, îmi apreciază muzica, m-a ajutat la editarea CD-urilor, uneori chiar ia o plăcintă şi vine la repetiţiile noastre. Este dispus să ne ajute pe viitor şi… de-am avea măcar vreo zece ca el în Moldova!

– Pe acelaşi internet am văzut cel puţin două titluri cu „Anatol Chiriac se întoarce în muzică”. Când se va întâmpla, totuşi, revenirea?

– Am vrut să organizez un spectacol chiar acum, la 27 mai. Nu l-am făcut pentru că este foarte şi foarte costisitor. Ceva ieftin şi necalitativ, însă, nu-mi pot permite să fac. Vreau să fie ceva la cel mai înalt nivel. De aceea, am lăsat acest spectacol pentru toamnă. Deocamdată, mă bucur că am reuşit să înregistrez un CD cu cele 12 piese noi, de care vă vorbeam mai devreme.

– Vă este dor de timpurile când piesa „Mihaela”, care poară numele fiicei dvs., era difuzată, în fiecare seară, pe a şasea parte a globului pământesc?

– Îmi este dor de deschiderea care exista atunci în faţa mea. Şi pe care n-am exploatat-o, de altfel. N-am fost niciodată la Televiziunea centrală de la Moscova să interpretez această piesă, lumea nici nu ştia că „Mihaela” e a mea – credeau că e o melodie de Paul Moriat sau de Jean Michel Jarre… De fapt, Moscova promova „planificat” interpreţii din celelalte republici – o lună pe unul, o lună pe altul, ca să arate prietenia popoarelor. Cu „Mihaela”, însă, eu eram „al tuturor”. Dovadă sunt sacii de scrisori care veneau la televiziune în adresa mea. De fapt, doar cu scrisorile am rămas, că bani n-am făcut pe atunci… Un alt mare succes a fost, bineînţeles, „Romantică”, în interpretarea Sofiei Rotaru, care a fost luni întregi numărul unu în topul muzical al URSS.

– Este Sofia Rotaru „recuperabilă” pentru spaţiul cultural românesc?

– Din păcate, nu cred. Dar Sofia este o mare artistă. O artistă hăruită de Dumnezeu, şi nu e o întâmplare acest lucru. Când, în satul Marşineţ de lângă Cernăuţi, comuniştii au venit să distrugă biserica, tatăl Sofiei – deşi era erou al Uniunii Sovietice, pentru că luptase în război, şi avea şase copii – a luat toporul şi a spus că omoară pe oricine îndrăzneşte să se apropie de locaşul sfânt. Biserica a rămas, iar tatăl Sofiei Rotaru a stat şase ani la puşcărie. Dar Dumnezeu a văzut sacrificiul lui şi a înzestrat-o cu un talent divin pe Sofia.

– Ce fac copiii dumneavoastră?

– Sunt în străinătate. Băiatul lucrează deja, are familie. Fiica face masteratul. Ambii activează în domenii reale, deşi ambii au absolvit şi şcoli de muzică. Au ales altă cale decât părinţii pentru că, la un moment dat, văzuseră că e greu să trăieşti din artă. Dar şi pentru că au făcut o alegere onestă – „mai bine mă fac un jurist bun, decât un artist prost”, mi-a declarat hotărât fiul meu…

– Ce aveţi acuma în muzica dvs. – tristeţe, înţelepciune?

– Lumină. Muzica e un lucru pe care nu poţi să-l mănânci şi a cărui valoare şi frumuseţe poţi s-o simţi doar dacă intră în sufletul tău. Şi dacă, de pe un CD de-al meu, omul memorizează măcar o piesă-două, eu consider că am reuşit să fac ceva frumos, calitativ şi nu am trăit viaţa degeaba pe pământ. Căci, în definitiv, niciodată nu ştii, în lista Domnului, când îţi vine rândul. Nu vedeţi cum s-a stins Vieru? Într-o mare taină. Acuma toţi sunt prieteni cu el, când era viu însă… de ce nu i-a dat nimeni o maşină în folosinţă? De ce trebuia să umble cu maşini de ocazie pe la Cahul? Trebuie să învăţăm a iubi şi a încuraja oamenii atâta timp cât sunt în viaţă. Este un lucru esenţial.

– Care ar fi mesajul dvs. de încurajare pentru cititorii TIMPULUI?

– Credeţi în Dumnezeu. Dacă este credinţă, toate relele trec. Doar un popor bogat spiritual poate rezista în faţa tuturor greutăţilor care-i apar în cale.

S-a născut la 9 octombrie 1953. În 1978 absolveşte Şcoala de muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău, iar în 1985 – Conservatorul „Gavriil Musicescu”, Facultatea de Teorie şi Compoziţie. Debutează cu piesa „De-aş avea…” pe versurile lui Mihai Eminescu, interpretată de Ştefan Petrache. În 1978 şi 1980 se află în fruntea formaţiei de muzică uşoară a Sofiei Rotaru, iar în 1987 înfiinţează grupul de estradă al lui Anatol Chiriac. De-a lungul anilor, lansează mai multe şlagăre – „Romantică”, „Primăvara va veni”, „Orele”, „Tinereţe-floare” ş.a., interpretate de Sofia Rotaru, Silvia Chiriac, Anastasia Lazariuc, Olga Ciolacu, Maria Bieşu, Mihai Volontir, Mirabela Dauer, Ion Suruceanu. A colaborat cu diverşi poeţi, între care Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Teo Chiriac, Anatol Ciocanu. A scris muzică pentru filme pentru copii, pentru spectacole de teatru, piese instrumentale, cap de afiş fiind „Mihaela”, transmisă zilnic, în perioada sovietică, în cadrul programului unional televizat „Vremea”. A lansat zece CD-uri de muzică uşoară. În prezent, conduce Societatea de creaţie, comerţ şi relaţii economice externe „Mihaela”, prima firmă de impresariat din Chişinău. Este preşedinte al Consiliului Asociaţiei drepturi de autori şi conexe „AsDAC” din RM.