Istoria românilor ar trebui să fie privită întotdeauna dincolo de graniţele politice temporare. Acest lucru se întâmplă pentru perioada medievală, când sunt luate în considerare influenţele reciproce, asemănările şi deosebirile, momentele de colaborare şi momentele de conflict dintre ţările locuite de români. Pe măsură ce ne apropiem de secolul al XIX-lea, istoria românilor este tratată diferenţiat, în funcţie de graniţele politice. Istoria Basarabiei este tratată oarecum separat, fără să fie integrată mai bine în istoria celorlalte ţări locuite de români.
Un astfel de caz, în care trebuie luate în considerare evenimentele de la Chişinău în paralel cu cele din România, este primăvara anului 1907, primăvara răscoalelor ţărăneşti. Evenimentul acesta a fost tratat preferenţial în istoriografia comunistă ca o mărturie a „luptei de clasă”. Dincolo de deformările ideologice aplicate acestor evenimente, istoricii au încă probleme în a avea acces la toate izvoarele istorice ale perioadei. În plus, foarte multe din documentele esenţiale care ar fi putut explica modul de acţiune al autorităţilor româneşti în primăvara anului 1907 au fost strânse de regele Carol I, care se pare că le-ar fi distrus.
Evenimentele din 1907 au primit mai multe explicaţii raţionale. În primul rând, a fost vorba de un gigantic decalaj în modernizarea României: agricultura de la începutul secolului al XX-lea se practica în baza unor mentalităţi şi legi aproape medievale. Nu trebuie ignorată nici ameninţarea cât se poate de reală a unei eventuale invadări concomitente a României dinspre Est şi Vest, ceea ce ar fi determinat reprimarea brutală a răsculaţilor (represiune care nu a fost chiar atât de sângeroasă, cercetări recente arată că cifra de 11.000 de morţi este una pur imaginară, cea mai apropiată de adevăr fiind de aproximativ 2.000 de răsculaţi omorâţi).
Dincolo de toate acestea, nimeni nu a îndrăznit până acum să exploreze posibilitatea unei influenţe – fie ea şi ideologică – venită de peste Prut. Răscoala de la 1907 a avut o puternică manifestare antisemită la izbucnirea ei în Moldova. Răscoala de la 1907 a izbucnit în satul Flămânzi din judeţul Botoşani, sat care făcea parte din trustul agricol al afaceriştilor evrei Fischer. În faza iniţială a răscoalei, ţăranii din Moldova au atacat în mod sistematic comunităţile de evrei, nu doar pe arendaşii de moşii. Peste Prut, la Chişinău autorităţile ţariste se străduiau în această perioadă să şteargă urmele pogromurilor antievreieşti din anii 1903 şi 1905. Tot la Chişinăul începutului de secol al XX-lea, ziaristul Pavel Cruşeveanu publica în serial „Protocoalele înţelepţilor Sionului”. Apropierea în timp şi spaţiu a violenţelor antievreieşti de la Chişinău (1903, 1905) şi din România (1907) mă face să mă întreb dacă nu cumva a fost vorba de un „export” cel puţin ideologic.
