Ei bine, una dintre întrebările cele mai frecvente pe care şi le-au pus creatorii de teatru în această perioadă, era ce tip de artă să practice. Unii au pledat pentru un teatru elitist, iar alţii pentru o artă angajată. Prima direcţie a reprezentat-o cel mai bine regizorul Petru Vutcărău, iar cea de-a doua Sandu Grecu. Cei care au înclinat să cultive un teatru elitist şi să facă spectacole pline de rafinament estetic au avut într-o vreme un succes nebun. Nu pot să uit nici până astăzi ce succes răsunător cunoscuseră spectacolele Teatrului Eugene Ionesco în primii doisprezece ani de independenţă. Majoritatea dintre ele se jucau cu casele închise. Apoi a început declinul teatrului. Spectatorii au început să-şi piardă interesul pentru spectacolele acestui teatru cu precădere după 2006. Nu altceva, dar cu cât se înrăutăţeau condiţiile de trai în ţară, cu atât şi numărul celor care cumpărau bilete la spectacolele subţiri ale teatrului era tot mai mic. Ţin minte şi acum cât rafinament estetic conţinea un spectacol al regizorului Petru Vutcărău montat după o piesă de Ostrovski. Spectacolul a văzut lumina rampei în plin neocomunism, când situaţia din ţară era din ce în ce mai grea şi mai albastră. Da, e adevărat că actorii jucau admirabil şi că spectacolul excela prin fel de fel de găselniţe estetice, dar, cu toate astea, oamenii nu prea veneau să-l vadă, pentru că voiau altceva. În schimb, în toţi aceşti ani oamenii au început să meargă în râuri la spectacolele Teatrului Satiricus. Pe măsură ce atmosfera din ţară devenea tot mai încărcată, a prins să crească şi afluxul de spectatori la Satiricus. În timp ce tot mai multe spectacole ale Teatrului Eugene Ionesco se jucau cu sălile goale sau erau anulate din lipsă de spectatori, spectacolele Satiricusului se jucau în faţa unor săli arhipline. Explicaţia e la îndemâna tuturor: Teatrul Eugene Ionesco a creat în toţi aceşti ani spectacole ingenioase şi bine făcute, dar rupte complet de realitate, pe când Teatrul Satiricus a mers pe mâna unor dramaturgi basarabeni ale căror piese, fireşte, cedează în faţa textelor lui Ostrovski sau Gogol, dar oglindesc realitatea basarabeană. Or, lumea anume asta şi a vrut în toţi aceşti ani cumplit de grei, să vadă pe scenele teatrelor noastre spectacole despre realitatea imediată, despre cotidianul de astăzi, dar mai ales să vadă spectacole curajoase, unde adevărul să fie spus pe româneşte despre dictatură, despre putere, manipulare, KGB sau despre cine şi cum a confiscat revoluţia antisovietică. Regizorul Petru Vutcărău nu a avut acest curaj. În spectacolele sale nici măcar şopârle nu au existat referitor la ceea ce se întâmpla în jur, spre deosebire de spectacolele lui Sandu Grecu, unde acesta nu s-a temut să se ia în gură cu puterea. Iată de ce, cred eu, în aceste vremuri tulburi şi încurcate, Sandu Grecu a pariat corect pe arta angajată, iar Petru Vutcărău a luat-o în barbă mizând pe arta elitistă. Pentru că nu vreau să mă mut la Paris sau la Roma, eu, unul, prefer arta angajată.
