Atunci când o vizitează femeia de serviciu, care mătură scara noastră, vecina o anunță că eu nu vreau să plătesc pentru curățenie. În realitate, eu n-am dat ochii niciodată cu femeia de serviciu și nici nu știam despre ea până zilele trecute. De asemenea, nimeni nu mi-a vorbit niciodată că ar trebui să achit vreun ban pentru aceasta. Cu toate acestea, ieri seara, mi-am auzit iarăşi peste uşă vecina, cum îi lămurea bietei femei de serviciu că eu aş refuza categoric să-i achit pentru muncă.

Omul de la scara vecină

Un om de la scara vecină nu are televizor. Nici eu nu am, dar nu-i bai, pentru că niciodată nu l-aș porni, chiar de l-aș avea. Însă omul își dorește un televizor ca pe ochii din cap. A cerut de la asistența socială, dar i-au spus că nu oferă astfel de cadouri. M-a întrebat şi pe mine, şi pe alţii, dacă nu avem vreun hârb cu ecran. În cele din urmă, un tânăr din blocul nostru i-a promis un televizor. De atunci au trecut șapte luni și tânărul nu se ştie unde a dispărut, în timp ce omul fără televizor îl așteaptă în faţa blocului în fiece dimineaţă şi seară. El aşteaptă minunea, care știe prea bine că nu se va întâmpla. Într-o seară, mi-a spus că speră ca să nu moară de tristețe.

Taximetristul beat

Într-o dimineață devreme, mergeam cu niște chestiuni de serviciu într-o suburbie a Chișinăului. Eram într-un taxi și șoferul era beat. Chiar dacă admiteam amândoi că am putea da ortul popii în orice clipă, ne chinuiam în același timp să ne spunem bancuri și să vorbim cât mai mult, ca să nu ne fure somnul. La întoarcere, când am intrat în mașină, taximetristul dormea neîntors și în salon plutea un iz amețitor de mahmureală. Apoi s-a trezit foarte chinuit și mi-a spus că cel mai mult își dorește ca nevastă-sa să nu-l alunge de acasă, când îl va vedea venind acasă cu capul greu și cu bani puțini. Mi-a mai spus că a avut un copil care a murit și că de atunci toată viața i s-a colorat în negru. Norocul totuși era de partea noastră, deoarece, pe drum înapoi, am trecut de câteva ori pe lângă poliție, dar n-am fost opriți… Deși ar trebui să recunosc că mă temeam pentru viața mea, el îmi era de-acum prieten și nu puteam să-l trădez. Cel mai mult m-a uimit la despărțire, chiar în fața redacției noastre, când el a început să plângă și se lovească cu țeasta de volan. Vă asigur că era teafăr, dar nenorocit… Atunci am râs de el, pentru că-mi părea nițel caraghios, dar acum mi se face milă, când îmi amintesc de soarta lui. Din păcate, el nu mai vine, chiar dacă apelez la taxi în fiece zi și destul de des.

Mătușa mea și Candu

O mătușă de-a mea crede întotdeauna că statul îi va majora pensia într-atât, încât ar putea să trăiască bine măcar câțiva ani. În pofida faptului că, la fiece majorare de pensie, rămâne dezamăgită, ea se încăpățânează să creadă că mai devreme sau mai târziu se va întâmpla o minune și cei de la putere își vor aminti și de oamenii bătrâni și necăjiți din simplul motiv că au și ei bunici. Mătușa mea are peste 80 de ani și toți urmașii ei s-au trecut din viață. Spre marele ei nenoroc, nu are nici nepoți. De aceea, în momentele în care disperarea îi dă târcoale, ea mă sună câteodată și mă anunță că Andrian Candu este un băiețel frumos și deștept, care nu va lăsa poporul să moară de foame…

Demagogii

Deja de luni bune, toți jurnaliștii din R. Moldova, cu excepția celor care îl slujesc pe Igor Dodon, se arată foarte revoltați de faptul că fotograful Constantin Grigoriță, colegul nostru de breaslă, nu are acces la conferințele de presă și briefingurile șefului statului. Dar toată revolta noastră se duce în van, pentru că toți vorbim și scriem postări pe rețelele de socializare, dar în rest nu facem nimic. Sunt sigur că președintele Dodon face de-acum mișto de slăbiciunea noastră, pentru că noi, jurnaliștii, în loc să ne facem dreptate, ne arătăm mai slabi decât el. Dacă socialistul nr. 1 își permite să se distreze cu oamenii, mințindu-i cu orice prilej, noi îi copiem exemplul. Precum a declarat el, în 2014, că toți deputații săi vor renunţa la cetățenia română, dar niciunul dintre aceștia nu a depus cerere la Autoritatea Națională pentru Cetățenie de la București, așa ne batem și noi cu pumnii în piept că trebuie neapărat şi cu orice preţ, şi în ciuda oricărui impediment să fim solidari cu Grigoriță, după care bem o bere sau o cafea și uităm ce am zis adineaori… A doua zi facem acelaşi lucru şi credem că suntem foarte de treabă. Între timp, Costică aşteaptă susţinerea noastră şi crede că nu-l vom lăsa baltă.

De fapt, idei de a-l sprijini pe Costică au fost multe, dar mai mult nu s-a întâmplat nimic. Noi suntem ca nişte înecaţi, care ştim cum am putea să ne salvăm vieţile, dar nu prea avem chef să facem prea mare efort. Şi mai ruşinos, noi suntem la fel de demagogi ca şi Igor Dodon. De aceea, ziceam mai sus, nu ne prea deosebim de el. Şi noi, şi Dodon suntem aceeași mâncare de pește şi fierbem în aceeași cratiță, ca și tânărul care i-a promis bătrânului televizor, ca și vecina mea care minte de-i scapără dinții, ca și Candu în raport cu mătușa mea, ca și soarta taximetristului adormit la ușa redacției noastre…

Dacă n-am dreptate, vă invit să boicotăm în sfârșit evenimentele organizate de Igor Dodon. Vă asigur că atunci șeful statului va reveni cu picioarele pe pământ și noi vom avea doar de câștigat.