Atleţii lui Hristos

„Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă, se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă.” (I Corinteni 9; 24-25). 

Deşi cunoaştem această comparaţie, nu ne aplecăm suficient asupra ei. În primul rând, orice sportiv are parte de un antrenament dur. Ore de alergare, ore fixe de somn, cantonamente. Pe lângă asta, el trebuie să fie atent ce bea, ce mănâncă şi mai ales cât. Un atlet care ia prea mult în greutate nu mai are nicio şansă, astfel înfrânarea este absolut necesară. Efort, înfrânare, atenţie, repetiţii – toate acestea stau la baza antrenării atletului. Competiţia propriu-zisă are loc după ce sportivul foarte bine pregătit intră pe teren unde are şansa de a demonstra că toată pregătirea lui nu a fost în zadar.

Postul, rugăciunea, lecturarea cărţilor sfinte fac parte din antrenarea creştinului, din perfecţionarea lui. Fiindcă aşa cum un sportiv care s-a îngrăşat excesiv nu mai poate alerga pentru medalie, tot aşa nici creştinul nepregătit nu mai poate să alerge pentru mântuirea lui. Tot ceea ce facem în singurătatea noastră ţine de seriozitatea antrenamentului. Dar să nu ne imaginăm nici un moment că un atlet antrenat la perfecţie va putea lua medalia fără să alerge. Nici un juriu nu va recunoaşte capacitatea unui sportiv care nu intră în competiţie. Nici un sportiv din lume nu va fi premiat doar în baza faptului că s-a antrenat bine, dar nu a intrat în concurs.

Deci, nici fără antrenament nu vom intra în competiţie, nici antrenamentul singur nu ne va aduce cununa. Prin analogie simplă înţelegem că este cu neputinţă să ţintim încununarea noastră în veşnicie fără să ne pregătim, dar, totodată, vedem că nu e suficient nici antrenamentul singur. Deci, postul, rugăciunea, învăţătura ne sunt absolut necesare, însă nu suficiente. Şi nu ţin de influenţarea deciziei juriului, respectiv a lui Dumnezeu, ci de perfecţionarea noastră. Este foarte important să înţelegem acest aspect: postul, rugăciunea, lecturile – sau, dacă vreţi, asceza personală – le facem pentru noi, nu pentru Dumnezeu, însă ele sunt cele care ne vor face capabili să le lucrăm mai târziu pe cele pe care El le aşteaptă de la noi. Aşa cum antrenamentul nu schimbă decizia juriului, însă datorită lui atletul poate să demonstreze în concurs că el e cel mai bun. Iată ce scrie în Biblie: „Dacă aţi ţinut post (…) pentru Mine, oare, aţi postit voi? Şi dacă mâncaţi şi beţi, oare nu voi sunteți aceia care mâncaţi şi care beţi?” (Zaharia 7; 5-6).

Am încercat să lămurim mai sus în ce constă antrenamentul şi am văzut că antrenarea noastră cuprinde acele fapte care merg pe verticală, de la pământ la cer, şi care se petrec între noi şi Dumnezeu. Competiţia reală însă este pe orizontală, între noi şi ceilalţi oameni. Doar că întrecerea duhovnicească nu este una în care ieşim biruitori învingându-i pe ceilalţi, ci biruim învingând răul din dragoste pentru ceilalţi. În alergarea noastră spre cele veşnice nu mai suntem doar noi şi Dumnezeu, ca în antrenamentele noastre, ci sunt ceilalţi, cei pe care trebuie să îi ajutăm, să îi miluim, să îi iubim.

Antrenamentul creştinului e axat pe rugăciune şi înfrânare, iar competiţia ar trebui să pună în practică virtuţile exersate în singurătate. Aşa cum omul îl iubeşte în singurătate pe Dumnezeu, aşa trebuie în lume să se milostivească de cel creat după chipul lui Dumnezeu. Şi după purtarea noastră între oameni vom înţelege cât de mult ne-a ajutat antrenamentul nostru.

Îl iubim pe cel de lângă noi, îl ajutăm, îl miluim? Ce sunt înaintea noastră orfanul şi văduva? Câtă ambiţie şi invidie am strâns în inimă de-a lungul vremii? Tânjim după păcat sau urâm păcatul? Şi dacă urâm păcatul, cu adevărat urâm păcatul sau ne scârbim de păcătos?

Până la sfârşitul acestei vieţi, antrenamentul nu se va sfârşi, iar şansa de a apuca cununa va rămâne înaintea noastră. Arena e lumea de lângă noi. Dacă pe aproapele nostru îl urâm, pe văduve şi pe orfani îi prigonim, oprim plăţile lucrătorilor, pe flămânzi nu îi hrănim, nedreptăţim pe cei săraci ca să le dăm câştig de cauză celor bogaţi; atunci putem fi convinşi că şi dacă genunchii noştri ar fi ca o carapace de broască ţestoasă din pricina rugăciunii, şi dacă postim doar cu apă şi pâine, şi dacă am învăţat scripturile pe de rost, tot fără niciun rezultat e. Dacă nu facem faptele dreptăţii, înseamnă că antrenamentul nostru încă nu a rodit.