Când se întâmplă să zăbovesc mai mult pe peron, nu am răbdarea s-o șterg de acolo. Prin felul în care arată și prin aerul de delăsare, autogara te obligă să pleci, să fugi, să o abandonezi. Deseori, tranzitând mai multe orașe, nu vedeam decât autogările unde staționează autocarul și anume aspectul lor creează o impresie proastă despre localitatea prin care treceam. E suficient să ajungi la Autogara Centrală din Chișinău sau la cea din Bălți ca să te cuprindă un fel de depresie din cauza murdăriei și a clădirilor hidoase sovietice lângă care au apărut, ca niște coșuri, fel de fel de chioșcuri, buticuri, frigidere, cazinouri etc. Există și câteva exemple pozitive ( cum ar fi Gara de Nord din capitală), dar, în general, peisajul rămâne trist. Poate e o problemă falsă în comparație cu nebuniile ce se întâmplă în politică, sistemul medical și justiție, însă autogările sunt un spațiu public ca și cartierul în care locuim. Îmi amintesc, în acest context, de primarul capitalei albaneze, Edi Rama, care, având la dispoziție un buget de zero virgulă și ceva, a reușit să atragă investiții străine și să-i determine pe oameni să aibă grijă de orașul lor. El a făcut un lucru genial de simplu: a vopsit în culori calde clădirile Tiranei.
