Foamea… această realitate irefutabilă a scriitorului român este un balaur care mă curtează în fiecare zi. Cred că orice scriitor român care îşi confirmă statutul cu cel puţin o carte valoroasă în contextul social-cultural al vieţii sale trebuie să primească din partea Ministerului Culturii o casă spaţioasă scutită de la plata cheltuielilor şi o pensie lunară decentă, care să îi permită scriitorului un nivel de viaţă corespunzător fanteziilor lui, întrucât scriitorul e ceva între persoană cu handicap şi parlamentar ca statut, aşa că trebuie subvenţionat total. Fiecare cuvânt al lui e în folosul comunităţii, în folosul evoluţiei, emancipării, e scris cu aur pe bune.
Există cărţi care confirmă şi afirmă realitatea mizeră a scriitorului român, cărţi premiante, dezbătute în revistele culturale ale prezentului, cărţi a căror valoare pentru patrimoniul cultural românesc, pentru identitatea naţională, este inexorabilă. Administraţia trebuie să-şi amintească faptul că scriitorul este o persoană nobilă, nu un terchea-berchea, cum tinde dumneaei să creadă.
Pe de altă parte, nici noua generaţie de scriitori nu face nimic în vederea reafirmării dreptului ei renegat după şmecheria petrecută în ’89. Atunci, marele perdant a fost scriitorul. Deşi noul preşedinte până atunci fusese director de editură. Să se fi răzbunat, oare, pentru anii petrecuţi la munca de jos?
Cred că noi, ăştia care ne dăm scriitori, ar trebui să ne unim conştiinţele şi să avem împreună o iniţiativă fără eşec. Altfel ce rost au discuţiile despre foame?
Stoian G. Bogdan (foto)
