Constantin Tănase

Balada lupului singuratic

Noaptea asta m-au muncit niște visuri grele, ca o cenzură economică, visuri încărcate cu parabole solomonice, misterioase ca acțiunile unui partid patriotic de opoziție pus pe refaceri și ameliorări financiare. Se făcea că stăteam parcă într-o cușcă împletită din flori de lămâiță, în mijlocul unei câmpii pline, din zare în zare, cu troiene mișcătoare de zăpadă.

Haite de lupi flămânzi despicau cu urletele lor liniștea argintată, răstignită între ceruri și pământuri; vulpi roșcate se încâlciseră în sârma ghimpată a orizontului cu vocații europene, o oaste trecea cu pași viforoși, mânând spre zări roșietice, o turmă de popândăi tricolori; mai înspre linia zării frământa liniștea zăpezilor un batalion de bătrâni cu ziare de opoziție subsuoară. Lupii urlau a iarnă lungă și rusească, fecioare despletite ca niște paparude din miturile copilăriei scandau lozinci împotriva mătreții, a îmbătrânirii pielii și a comunismului, iar vreo trei babe uscate, cu ochi tulburi de insomnie, telefonau noaptea la un hyde-park ca să se exprime pe chestiuni geopolitice. Un fost bărbat al neamului privea vechi casete video cu „Prosto Maria”, iar un ex-președinte cânta „Trecui valea mor de sete, mă-ntâlnii cu două fete” după care urma un „Iu-hu-hui!” lung cât tranziția. Panorama era fantastică! Eu rămâneam închis în cușcă și urmăream invidios haita de lupi flămânzi înotând, voinici, prin albeața argintie în care înfloreau fulgii de cleștar ai libertății.

Se mai făcea că, la un moment dat, cușca s-a evaporat și eu am rămas singur în câmpie, liber ca un simbol național! Eram lup liber, într-o lume liberă! Amețit de această libertate, nici nu am observat când în zare au apărut coloane de demonstranți, cu steaguri tricolore, și câmpia răsuna de imnuri patriotice. Un batalion de polițiști cu destinație specială și-au rezemat scuturile de linia orizontului în așteptarea dezordinilor publice; alături de el, pe o scenă improvizată ad-hoc, o vulpe roșcată îndemna de la microfon națiunea la emancipare ideologică, lângă o scârtă de fân șoarecii adunau semnături pentru un ideal național. Pe un panou mare, era scris cu litere chirilice grase: DACĂ MOLDOVENII NU NE ÎNȚELEG, SĂ INTERZICEM MOLDOVENII! Totul era precum era – ca în vis! Iată că de după scârtă apare o echipă de filmare, în frunte cu un șarpe cu ochelari care ia un interviu de la o pupăză cu creasta încărcată de promoroacă statală, iar în fața lor, cu fundurile goale pe creasta unui troian, niște moldoveni citesc presa guvernamentală. Într-un cuvânt, circ, circ, circ! – amestec halucinant de vis și realitate, scene postmoderniste de politică națională, explozii de delir istoric, răscoală de simboluri disperate, proiecții fantasmagorice pe fundalul unei epoci în totală derută existențială! Și în mijlocul acestora – un lup singuratic devenit liber din voința destinului.

Uite însă că troienele se topesc și în locul lor vălură câmpuri de măzăriche și pâlcuri de maci roșii; iar prin macii roșii trec batalioane de polițiști cu destinație specială, ajung la marginea câmpiei și-și reazemă retevelele de țipătul solemn al unei ciocârlii intrată recent în șomaj tehnic; vulpea roșcată a rămas fără microfon și acum, din lipsă de ceva mai bun, suflă într-un ghioc, încercându-i acustica, echipele de filmare, sub comanda șarpelui cu ochelari, s-au retras împreună cu pupăza sub un tei în floare; un membru al Audiovizualului îi pune coroniță de flori de lămâiță pe cap, iar un actor șomer recită din Eminescu: „Flori de tei deasupra noastră au să cadă rânduri-rânduri…”. Sub alt tei (tot în floare) bodyguarzii beau bere blondă; un corespondent de la un post de radio străin curăță lăstari de susai, rupți din grădina unui partid cu o certă vocație europeană; nu departe, un țăran moldovean paște o turmă de capre, bune de lapte, înjurând de mama focului politica Uniunii Europene privind achiziționarea laptelui proaspăt de la țările postcomuniste. Iată că apare un stol de copii în frunte cu ministrul Agriculturii și cel al Învățământului, le leagă caprelor la gât câte o licență de calitate și câte o cravată roșie și caprele, încurajate de noul lor statut, mărșăluiesc scandând: un, doi, un, doi, azi e luni și mâine-i joi! Țăranul comandă: „La luptă împotriva clorofilei naționale, fiți gata!”. Iar caprele răspund în cor: „Întotdeauna gata!”. Deasupra caprelor plutește o masă rotundă, la care niște pițigoi din opoziție discută strategia în verdele câmpului cu măzăriche și se ceartă pe chestia societății civile din tundra-soră. Caprele scandează, soarele luminează, pădurea vuiește, neamul înflorește! Circ, circ, circ! Și la acest circ particip și eu, lup devenit liber, descendent dintr-o haită cu vocația libertății, fiară tandră cu priviri ce miros a lemn uscat de nuc…

…Ah, suprema vrajă a șoaptelor de nuc, a nucului bătrân, coborâtor din romanțele încă necântate de nimeni. Stau singur sub acest nuc, lup hăituit de privighetori și metafore, viscolit de pulberea unor stele de mult stinse, cântăreț întârziat al unor păduri iremediabil putrezite. Dar amintirea acestor păduri e încă vie, ca flăcăruia unei lumânări de la capul unui vis ieșit din minți; șoptește nucul, vuiesc pădurile, eu vâslesc pe valurile unor iluzii mortale, scriu editoriale tradiționaliste pentru că luntrea în care plutesc e din lemn basarabean și mă tem să mă îndepărtez prea mult de țărm – lemnul nostru putrezește dacă-l duci prea departe de mal…

Dar iată că reapar zăpezile, vuiesc solemn tăcerile de argint, ca într-o patrie vuindă, câmpia albă e invadată de amintiri roșcate, popândăi istorici scandează lozinci revoluționare, lângă scârtele cu fân tămâios vulpile papă șoareci grași, sub coroana unui fag (mult zice cu drag) stă tolănit și-și odihnește amintirile un fiu rătăcitor re-întors la datorie, alături – un alt politician, natură sulegetă de creștin din oficiu, care-și unge cu verde de briliant rănile căpătate pe când se martiriza în numele cauzei pe patul de suferințe al unei toamne în agonie, într-o pădure de lângă Cetate, la picioarele lor Moartea citește ziarele… Dar iată că apare vânătorul și toate visele revin în albia lor, pentru că anume el, vânătorul și toate visele revin în albia lor, pentru că anume el, vânătorul cu arma la ochi, este adevărata măsură a libertății lupului. Din misterul ce învăluie câmpiile înzăpezite răsar florile însângerate ale unei filozofii foarte coerente și clare și simt cum se înfiripă o relație tainică, mistică între vânătorul sătul și lupul flămând. Ei nu pot trăi unul fără altul – libertatea lupului nu costă nimic dacă blana lui e scoasă în afara razei de bătaie a puștii vânătorului. Ca să se înfrupte din dulceața adevăratei libertăți, lupul are nevoie de vânător, pentru că, repet, lupul devine cu adevărat liber numai când apare vânătorul. Da, libertatea naște riscuri mortale, dar gustul ei este mai puternic decât spaima de a-și încheia veacul cu blana găurită, înflorind zăpada cu petalele roșii ale trandafirului prelins din vene. Puneți-l pe un lup flămând să aleagă între arma vânătorului și cușca unui stăpân – dar pe un lup adevărat, nu pe o corcitură – și veți vedea că el va alege arma. Pentru că numai arma vânătorului este granița libertății lupului.

Măcinat de aceste gânduri, înot prin troiene, spre linia orizontului meu. Merg singur prin această imensitate a zăpezilor mute, merg spre metafora ascunsă dincolo de linia zării și e o adevărată nebunie a spiritului să simți cum gâlgâie timpul la marginea unei câmpii unde te așteaptă vânătorul. Se întâmplă lucruri sublime pe acest front al albelor tăceri ce și-au declarat cu adevărat război de moarte: eu, lup, singuratic, înot spre vânătorul ce-mi asigură libertatea. Pentru că toate libertățile noastre, dar absolut toate – și libertatea de gândire, și libertatea de opinie, și libertatea de conștiință – sunt iluzorii și lipsite de farmec atâta timp cât nu realizăm că ele există cu adevărat numai atunci când există două lucruri esențiale: un vânător cu arma încărcată și un stăpân care-ți oferă cușca. Aceasta-i formula bipolară, emblematica ecuație a libertății asumate – un câmp înzăpezit și un lup flămând care are posibilitatea să aleagă între vânător și stăpân, între armă și cușcă.

…În cușca stăpânului e cald, e multă lumină, miroase a tămâie contrafăcută și a rugăciune vândută, sub icoane și steaguri străine plutește iz de țigări și cafea, cască a lene substantivele comune, moțăie dulce verbele la diateza pasivă, iar în întunericul de afară crivățul răstoarnă cerul, lupii frământă urlând pădurile în căutarea vânătorilor dătători de libertate. Până aici, jupâne! Strig eu. Gata, părăsesc cadrul încremenit al câmpiei albe, mă îndepărtez de cușca ocrotitoare în care am stat închis și fug în pădure să mă reintegrez în haita dinamică a lupilor de voinicie. Eu aleg arma vânătorului.

Pentru că nu mai cred în nimeni și în nimic, norii grei ai minciunii au întunecat această țară, străinii îmi joacă ursul în bătătură, fariseii ard icoanele din biserici și-n locul lor își pun mutrele buhăite de atâta statalitate, iar copilul cela a rămas în câmp, sub zăpadă, cu o potârniche înghețată sub cap. Locul meu e acolo. Eu mă duc în haită, ca să-mi răscumpăr libertatea – aceasta-i toată filozofia în care mai cred, oricare ar fi prețul pe care trebuie să-l plătesc…


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.