Se crede greşit că de această boală suferă doar oamenii de creaţie – scriitorii, pictorii, actorii ş.a.m.d. În egală măsură, de respectiva boală sunt păliţi şi politicienii. Boala nemuririi devine şi mai acută când politicianul ajunge la putere. Există o vorbă banală: puterea îl strică pe om. E prea delicat spus. Puterea îl distruge pe om, îi schimbă identitatea şi îl transformă în altceva.
Vă dau un exemplu din propria experienţă de viaţă. În 1990, deputaţii din primul Parlament erau în temei oameni veniţi de la ţară – învăţători, medici, ingineri… Oameni simpli, unii chiar simpli de tot, aveau probleme la masă cu folosirea corectă a furculiţei şi cuţitului – trăgeau cu ochii la vecinii de la alte mese şi tot schimbau cuţitul dintr-o mână în alta… Vorbeau mai mult în şoaptă, păşeau uşurel, în vârful degetelor, mergând mai mult pe marginea covorului. După o perioadă nu prea mare de timp, am observat că aceşti foşti oameni simpli au început să treacă printr-o metamorfoză ciudată: au prins a vorbi tare, ca să-i audă toţi, păşeau legănat, dar apăsat, mergeau pe centrul covorului roşu, iar dacă se nimerea ca acolo să fie şeful statului sau prim-ministrul, porneau spre ei cu mâna întinsă de la vreo zece metri distanţă şi, în timp ce se apropiau, spatele li se încovoia şi ajungeau la destinaţie atât de încovoiaţi, încât semănau cu un semn de întrebare. Ce s-a întâmplat cu ei, mă întrebam? Atunci am înţeles că bieţii oameni s-au îmbolnăvit de molima Puterii. Şi, într-adevăr, metaforic vorbind, să vii direct de la stână în palatul prezidenţial, să păşeşti pe un covor roşu, gros că te îngropi în el până la glezne, să vezi cum poliţistul de la intrare se face strună în faţa ta şi te salută respectuos, afară să te aştepte o maşină luxoasă, iar şoferul să-ţi deschidă uşa… zic cine (şi câţi) ar rezista şi ar fi imuni în faţa acestei boli?
Mă gândesc însă cu groază cât de periculoasă e această boală nu pentru un simplu deputat, ci pentru cei care ajung în vârful piramidei şi care sunt înconjuraţi şi păziţi non-stop de gărzi de corp, ca un boţ de aur şi ca o mare valoare naţională. La un moment dat, aceştia chiar încep a crede că sunt unşii lui Dumnezeu pe pământ, că misiunea lor e una istorică şi că ei merită adulaţia muritorilor de rând. Iar adulatori, slavă Domnului, avem destui.
…Şi când acest adulator se apropie în fiecare zi de el, îi culege un pufuşor de pe reverul sacoului şi îi şopteşte aşa, ca printre altele: „Aseară v-am văzut la televizor, aţi fost pur şi simplu sclipitor şi genial, le-aţi pus capacul la toţi”, cel linguşit începe a crede că într-adevăr aşa este şi, drept consecinţă, comportamentul lui devine de nerecunoscut. Pentru că boala l-a atacat total…
Experienţa de secole demonstrează că cei mai vulnerabili în faţa virusului Puterii sunt oamenii cu puţină carte şi lipsiţi de o cultură generală elementară. Cu alte cuvinte, cu cât un mare şef e mai prost de la natură, cu atât e mai vulnerabil în faţa bolii Puterii şi cu atât mai uşor i se creează cultul personalităţii. Puţini, din păcate, dintre cei care ajung „sus” realizează efemeritatea clipei, înţeleg că viaţa e trecătoare şi schimbătoare, că funcţiile trec şi ele, ca frunzele toamna, că ieri stăteai în capul mesei, iar azi te-ai dus… În cei aproape 20 de ani de independenţă ai R. Moldova această boală a răpit mai multe vieţi politice – oameni de real talent şi vocaţie politică, nefiind în stare să-şi gestioneze obiectiv propria carieră politică, au terminat-o prost, fiind înghiţiţi de uitare. Noua elită politică lansată anul trecut are câţiva politicieni de certă valoare şi indubitabilă vocaţie. Societatea a crezut în ei, i-a tolerat şi i-a sprijinit. Societatea are nevoie de ei. Câţi dintre ei vor rezista şi vor rămâne oameni simpli, inteligenţi, abordabili şi eficienţi?..
…Marţi, preşedintele interimar Mihai Ghimpu a semnat Decretul privind dizolvarea Parlamentului. Aceasta înseamnă că, începând de ieri deja, am intrat în campania electorală pentru alegerile anticipate. Visez ca această campanie să fie o competiţie a inteligenţelor, nu un festival al orgoliilor. Trăim timpuri grele, cruciale, şi ţara asta are nevoie de bărbaţi care calcă pe lamă de cuţit şi apucă tăişul coasei cu mâna goală, dar nu de maimuţe parfumate care îmbătrânesc în faţa oglinzii, crezându-se nemuritoare…
Sau poate nu am dreptate?
