Ea singură afirmă despre sine că este preocupată de familie şi de casă, iar melodiile pe care le scrie şi le cântă nu sunt decât un mod de a se manifesta ca cetăţean. M-a impresionat profund această femeie, fără pretenţii de artistă, şi m-am gândit că politicienii noştri ar trebui să fie mai atenţi la ceea ce fac, deoarece în Moldova avem oameni care suferă pentru eşecurile lor. Unii scriu în presă editoriale înflăcărate, iar alţii, cum e Basarabeanca, pun pe note nedreptăţile pe care le simt şi le văd în jurul lor…
– De unde veniţi, stimată doamnă, şi cum aţi ales acest nume de scenă, Basarabeanca?
– De fapt, mă numesc Aurica Dicusar. M-am născut în raionul Rezina, la Ghiduleni, un sat mic, de care sunt şi astăzi ataşată sufleteşte. Părinţii mei s-au mutat la Chişinău, dar acolo, la bunici, mi-am petrecut copilăria… Am studiat la Colegiul de comerţ, prin 1983 m-am căsătorit, am născut doi copii. În primii ani de după căsătorie, am locuit la Ciobruciu, în partea cealaltă de Nistru, în satul de baştină al soţului meu. Oamenii de acolo mă numeau româncă, basarabeancă, o spuneau fără răutate. De aici şi numele meu de scenă. Când copiii erau încă foarte mici, ne-am transferat cu traiul la Chişinău.
– De când cântaţi?
– Dintotdeauna. Dar nu am făcut carieră din cântec, pentru mine muzica este un hobby, ceva fără de care nu aş putea trăi. Am editat un CD acum câţiva ani. Urma să sărbătorim 25 de ani de căsnicie şi mi-a venit ideea să-i dedic soţului meu o melodie. Am compus repede un cântecel, am mers cu el la Ion Raţă, de la „Catharsis”, pe care îl cunoşteam; Ion m-a condus la un specialist, cu care am făcut aranjamentul şi… surpriza a fost gata. Aceasta a fost prima mea apariţie în public. La ceremonie era prezentă şi Zinaida Julea care, după ce m-a ascultat, a exclamat: „Aurica, în tine a murit un artist!”. Şi cuvântul „a murit” m-a întristat tare de tot. M-am gândit atunci: de ce a murit? Asta m-a împins să mai fac un cântecel. Piesa „Cântec de neam”, care mă reprezintă cel mai mult, am făcut-o în secret. A fost o altă surpriză, inclusiv pentru soţul meu. Am adunat toate rudele la o masă de pomenire în amintirea părinţilor, am pus piesa şi… am plâns cu toţii la masă. Cei prezenţi mi-au spus: numaidecât trebuie s-o duci la „Vocea Basarabiei”! Am dus-o şi a fost pusă pe post.
– Cine a scris muzica, versurile?
– Eu sunt autoarea şi a textului, şi a muzicii. Mai apoi am avut parte de alte încurajări. Doamna Maria Saharneanu şi alţii îmi tot spuneau „Nu te opri aici!”. Aşa că, încet, încet, m-am pornit. Mesajul patriotic trăieşte în mine şi izvorăşte în cântec. Cânt despre ceea ce mă frământă mai mult. De exemplu, piesa „De noi depinde” a venit după o vizită în Italia, la rudele mele. Tocmai erau alegeri parlamentare în Moldova şi am insistat să votez acolo, la Milano. Dar m-a mirat că mulţi moldoveni nici nu-şi puneau problema să meargă la votare. Discutam cu ei şi îi auzeam: „Ce mi-a dat mie Moldova, ca să pierd din timpul meu, să mă duc la Padova şi să votez?”. Mă durea faptul că dintr-un milion, cât sunt plecaţi peste hotare, nici 10 procente nu votează. Iar când m-am întors în ţară, am scris cântecul „De noi depinde”, în care le amintesc moldovenilor despre buneii noştri, chiar şi ai mei, care, fiind deportaţi în Siberia, au construit case şi aici, şi acolo. Bunica mea nu ştiu cum a reuşit să-l dea pe tata la şcoală în Siberia. Când aveau de sărbătorit Paştele, Crăciunul o făceau cu lumina stinsă şi vorbeau încet, ca să nu înţeleagă cineva că ei vorbesc în limba lor sau că mai ţin minte cântecele de acasă. Deci, ei au găsit puteri să reziste în acele timpuri grele, izolaţi ca duşmani ai poporului, deposedaţi de averile lor. Iar moldovenii de astăzi pleacă foarte uşor din Moldova, lasă şi casă, şi copii, nimic nu-i interesează. Cam despre asta e cântecul.
– Deci, în spatele fiecărui cântec pe care îl interpretaţi stă o istorie de suflet, nişte palpitaţii deosebite. Nu aţi încercat să faceţi studii muzicale?
– Nu ştiu dacă la 48 de ani mai pot face asta. Dar, vă spuneam, nu doresc să fac carieră în muzică. Deşi am luat lecţii de canto, în special când trebuia să înregistrez cântecele pentru albumul meu.
– Într-un alt cântec vorbiţi despre Basarabia în criză, despre faptul că de 20 de ani ieşim în Piaţă cu speranţa într-o schimbare, care nu mai vine.
– E adevărat. În 1989 am fost la Marea Adunare Naţională cu copiii mei de mână. Acum, fiii mei sunt mari, căsătoriţi, în curând vor avea copiii lor şi… nimic nu se schimbă. Melodia şi versurile au venit de la sine. Se adunaseră prea multe în sufletul meu. Până la 7 aprilie, noi ne-am despărţit de Grigore Vieru. Am luat foarte aproape dispariţia poetului nostru, trei zile am stat la pat. Eu nici la moartea tatălui meu nu am plâns atâta cât atunci. Îmi părea că, dacă a murit Vieru, totul e pierdut. Apoi a venit 7 aprilie, iar eu am fost acolo şi pe 6, şi pe 7, şi pe 8. Nici nu se putea să nu apară cântecul „Strigăt”.
– Chiar nu va consultaţi cu nimeni, de exemplu, atunci când nu găsiţi o rimă, sau un ritm potrivit?
– Am cerut sfatul unui scriitor, într-un anumit moment. Tot ce mi-a propus era poate mai corect din punct de vedere literar, gramatical, dar nu era ceea ce voiam eu să spun lumii. Nu am acceptat varianta.
– Câte melodii aţi înregistrat?
– Pe CD am 15 piese, dar după ce le-am înregistrat am mai scris câteva, care vor intra, probabil, în cel de-al doilea album.
– Copiilor dumneavoastră le plac aceste cântece?
– Da, le plac, deşi nu stau doar cu discul meu în cap. Feciorul mai mare e mai aproape de alt gen de muzică, dar apreciază ceea ce fac. Mezinul mi-a spus: „Eu acum trec peste ele aşa uşor, dar ştiu că va veni o vreme când voi plânge ascultându-le”.
– Chiar astăzi, când ascultam pe net melodiile dumneavoastră am găsit şi nişte comentarii: de ce se ştie atât de puţin despre Basarabeancă, de ce aceste cântece nu le auzim mai des la radio?
– Lumea îmi apreciază cântecele şi asta mă bucură. Dar pentru mine casa şi copiii rămân valorile cele mai importante.
– Poate ar trebui să lăsaţi la o parte modestia?
– Dacă ar fi aşa de simplu…
– Povestiţi-ne câte ceva şi despre feciorii dumneavoastră.
– Denis şi Artur au făcut studii la Liceul „Mircea Eliade”, apoi, cum spuneam, au urmat facultatea şi masteratul – unul în Franţa, altul în Germania. Dar s-au întors acasă, pentru că eu, într-un alt cântec, spun: „Să învăţaţi de la cocori, / Viaţa le e în zbor, / Dar nu uită drumul înapoi”. În Moldova se încadrează în afacerile de familie ale soţului meu.
– S-au căsătorit ambii, deci sunteţi soacra cu două nurori… Cum vă simţiţi în această ipostază?
– Foarte bine. Sunt liniştită, deoarece ambii au alături ceea ce şi-au dorit. Sunt buni, cuminţi, deşi e loc şi de mai bine. Au casele lor, nu locuim împreună. A avut grijă de toate tatăl lor…
– Cum se simt feciorii dumneavoastră în Moldova, având, totuşi, o educaţie serioasă în Occident?
– Foarte greu. În Occident au învăţat cu totul alte norme de viaţă, au văzut altfel de relaţii între stat şi cetăţeni. S-au întors acasă doar pentru noi, pentru că soţul are posibilitatea să le ofere locuri de muncă în businessul lui. Dar şi aşa, îi auzim uneori spunând: ne ducem înapoi în Franţa sau în Germania, dacă nu reuşim să schimbăm ceva aici!
– Credeţi într-o schimbare a Moldovei? Cât s-o mai aşteptăm, pentru că nici viaţa, nici răbdarea omului nu sunt nelimitate…
– Teoretic, da, cred că schimbarea e posibilă. Realmente însă nu, nu văd cum în situaţia creată astăzi în Moldova ar putea avea loc schimbări radicale. Pentru că sistemul de până la 2009, uşor-uşor, încet-încet s-a restabilit la loc. Cum au existat aşa şi mai există scheme prin care cetăţenii simpli sunt furaţi… Cum am fost, aşa am şi rămas în dizgraţia autorităţilor. Iată, am participat la Marşul din 25 martie, dedicat Zilei Unirii, un eveniment la care noi, manifestanţii paşnici, am fost atacaţi de aşa-numiţii „patrioţi” ai Moldovei. Nu ştiu de ce, poliţia parcă avea ordin să ne stopeze pe noi, nu pe „patrioţi”. Eram acolo, în primul rând, am văzut cu ochii mei spectacolul. Poliţia nu numai că nu făcea ordine, dar ne ţinea pe noi în frâu, în loc să-i alunge pe „patrioţi” din calea noastră…
– Faceţi parte din vreun partid politic?
– Nu, Doamne fereşte! Nu mi-ar mai ajunge timp şi pentru activităţi politice. Eu am arma mea, cântecul.
– Să înţeleg că următoarea melodie care fierbe astăzi în inima Basarabencei nu va fi una foarte optimistă…
– Încă nu mi-am pierdut cu totul speranţa, dar sunt dezamăgită de ceea ce se întâmplă în jur. Aştept ca măcar intelectualitatea să ia atitudine. Din păcate, a dat apatia şi peste intelectuali. Poate că o rază de lumină ar putea veni dinspre diasporă, poate că de aici, unde au mai rămas oameni de bună-credinţă. Sper să mai apară nişte lideri noi…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
