Publicația marca un moment important de cotitură în modelarea discursului politic și public românesc față de problema Basarabiei. Marele istoric român denunța anexarea Basarabiei petrecută cu un secol înainte și încuraja România să ajute la trezirea sentimentului național în teritoriile pierdute, lucru realizat în contextul războiului și a revoluțiilor ruse din 1917.
Reflecțiile lui Iorga nu veneau dintr-o abstracție, care de multe ori mai degrabă proiectează politicile decât le constată, și nu era în exclusivitate marcată de consemnarea celor 100 de ani de la anexarea provinciei românești. Ele erau stimulate de o efervescență fără precedent a românismului în Basarabia după revoluția rusă din 1905, care pentru prima oară a arătat o față diversificată a problemei identitare din această provincie, așa cum o vom regăsi și astăzi. Fiind o pagină în general umbrită de consecințele războiului, revoluției și unirii, perioada 1905-1917 este una izbitor de asemănătoare cu cea din actualitate, cu ceea ce se întâmplă în spațiul nostru peste o sută de ani, adică în zilele noastre.
Paralele istorice la începuturi de secole
La începutul secolului XX s-au conturat câteva curente politice în Basarabia. Primul era de sorginte revoluționar, ancorat în cerințele reformei agrare, ale votului universal și ale tendinței generale de nemulțumire legată de guvernarea provinciei, considerată înapoiată în raport cu alte părți ale imperiului. În mare parte, acest curent era o reflecție a înclinațiilor radicale manifestate și în alte centre imperiale, tinerii intelectuali basarabeni fiind în esență influențați de această circulație a ideilor revoluționare. Pe de altă parte exista un curent politic pan-românesc, legat și susținut de cercurile artistice și filantropice de la Iași și București, care vedea în refacerea spiritului și culturii românești o premiză pentru refacerea unității românești în sens politic și teritorial. Clasa politică trata în mod diferit aceste porniri. Vechii boieri moldoveni sperau să-și folosească puterea de influență asupra acestor două curente, prin obținerea unor beneficii din partea centrului imperial, calmând aparent tinerii naționaliști și căutând să-i manipuleze pe radicali. Nobilimea și proprietarii ruși sau nonromâni, intelectualii rusificați și reacționarii locali, expuși deopotrivă presiunii revoluționare socialiste și naționalismului panromânesc, se uitau cu speranță spre centrul imperial pentru protecție și intervenție.
Revoluția din 1905 a amplificat și mai mult avântul acestor două curente, care capătă contur în contextul unei aparente liberalizări atestate după revoluție. Deosebit de activ și influent a devenit în mod special curentul românesc, organizat în jurul „Pământeniei Basarabene” de la Universitatea din Tartu (Estonia), unde printre seratele literare și cinele cu mămăligă cu brânză, s-a realizat o organizație studențească secretă, condusă de Ion Pelivan și Pantelimon Halippa. Aflată într-o corespondență activă cu intelectuali români, organizația a intrat în vizorul ohrancăi țariste, care l-a arestat în 1902 pe Pelivan. Întors la Chișinău în 1905, Pelivan împreună cu Halippa au pus bazele Societății pentru Cultura Națională Moldovenească, reușind în 1906 publicarea în provincie a primului ziar în limba română – Basarabia, este adevărat cu alfabet chirilic, în jurul căruia s-au centrat principalele aspirații panromânești din provincie. Aici s-au publicat atât Halippa și Pelivan, cât și Constantin Stere, dar o contribuție importantă a avut-o avocatul și editorul Emanuil Gavriliță.
Această efervescență și revitalizare a spiritului românesc a fost posibilă și datorită schimbărilor politice din Imperiul Rus, mai ales a posibilității participării în alegerile pentru Dumă, care a permis pătrunderea, pentru prima oară în „parlamentul” rus a câtorva deputați moldoveni, care susținuți de Halippa și Pelivan, au reușit să atragă de partea lor mai mulți nobili basarabeni, simpatizanți ai mișcării de renaștere națională românească.
Mica eră de liberalizare n-a durat mult și în contextul reacțiunii conservatoare din 1907 ziarul Basarabia a fost închis. Motivul principal a fost publicarea în numărul din 1 martie 1907 a poemului Deșteaptă-te, române!. Guvernatorul Basarabiei A. N. Karuzin și așa suporta cu greu existența unui ziar românesc finanțat de un grup de iredentiști români, dar această manifestare vizibilă de românism a determinat o reacție extinsă imediată. Dincolo de închiderea editurii, autoritățile țariste, în colaborare cu noul arhiepiscop al Chișinăului, Serafim Ciceacov și cu ajutorul nobilimii reacționare conduse de Krupenski, au curățat biserica, organizațiile și instituțiile culturale de „naționaliștii români”. Majoritatea activiștilor s-au refugiat la Iași, unde susținuți de Stere s-au înscris la Universitate. Alții au pus pe picioare o publicație mai moderată, Viața Basarabiei, care într-un fel a dat continuitate eforturilor din jurul Basarabiei. Viața Basarabiei avea două versiuni, una în limba română literară, cu caractere latine, iar alta scrisă în dialectul moldovenesc al țăranilor basarabeni, folosind alfabetul chirilic. După doar șase numere, pe la mijlocul anului 1907, Viața Basarabiei a dispărut și ea.
În contextul evenimentelor din 1905 mai apare însă un curent cu manifestare de naționalism local, rival celui de sorginte panromânesc. Este vorba de o formă de „moldovenism” basarabean, organizat în jurul ziarului Moldoveanul, care se considera un „săptămânal național independent” și care reunea reprezentanții unui naționalism basarabean mai moderat. Liderul acestui curent și redactorul ziarului, Gheorghe Madan, pleda pentru redeșteptarea națională și emanciparea provinciei, dar nu punea la îndoială legitimitatea autorității țariste. Susținut de nobilimea loială în general regimului de la St. Petersburg, ziarul a existat din ianuarie 1907 până în octombrie 1908, ideile sale devenind o provocare importantă pentru naționaliștii români. Potrivit relatărilor timpului, anume în urma unei polemici asupra problemei identitare dintre Gavriliță și Madan, ziarul Basarabia a publicat poemul Deșteaptă-te, române!, fapt ce a dus la închiderea ziarului.
Exista și o altă grupare majoră opusă înclinațiilor panromânești, constituită din forțe loiale țarismului și Rusiei. Reprezentată de membrii Uniunii Octombriste, acest grup îngloba dreapta extremă basarabeană, reprezentată de Liga Rușilor Adevărați și Uniunea Poporului Rus, responsabile în mare parte pentru pogromul antisemt din Chișinău (1903). Aici se regăseau Pavalache Krușevan, cunoscut pentru publicațiile sale antisemite și V.M. Purișkevici, organizatorul complotului împotriva lui Rasputin. Obținând alegerea în toate cele patru stări ale Dumei, aceste forțe care veneau din elita rusească și moldovenească moderată, au eclipsat influența politică a curentului panromânesc, mai ales după închiderea granițelor Basarabiei.
Acestea din urmă s-au repliat însă la Iași și având o susținere importantă din partea lui Vasile Stroescu, vor lansa în anul 1913 jurnalul Cuvânt Moldovenesc. Condus de Pan Halippa și grupând mai mulți foști membri ai Societății pentru Cultura Națională Moldovenească, jurnalul s-a dorit a fi o platformă a vieții literare, rurale, al cooperării și cunoașterii practice, după cum declarau chiar inițiatorii acestui proiect. Apărut din mai 1913 atât în alfabet latin, cât și chirilic, după ianuarie 1914 Cuvântul Moldovenesc a început să apară ca săptămânal separat, fiind un amalgam de subiecte literare (poezii, fabule etc.) și informații practice (sanitărie și medicină), la care s-au adăugat curând știrile informative de pe front.
În loc de concluzii sau de ce în Basarabia și peste o sută de ani va fi la fel
Anul 1914 și ce-a urmat după acesta au adus un dramatism deosebit în istoria Europei, României, Rusiei și implicit Basarabiei, transformând profund aceste entități. Cam la fel cum actualmente războiul din Ucraina și Siria, dar și catastrofa umanitară a refugiaților, creează impresia unei apocalipse. Evenimentele din 1905 au avut un rol decisiv asupra transformărilor care au avut loc în 1917-1918. Din Societatea pentru Cultura Națională Moldovenească va lua naștere prima organizație politică – Partidul Național Moldovenesc, iar principalii lideri ai renașterii naționale din 1905-1907 vor deveni artizanii proiectului de autonomie a Basarabiei, apoi de independență și unire cu România. Aceste evenimente au generat o aplecare specială asupra Basarabiei din partea autorităților române de la Iași și București, care au văzut în resuscitarea spiritului românesc din Basarabia un argument important în refacerea unității românești în contextul războiului și revoluției ruse. Din acest punct de vedere lucrarea lui Iorga marca un moment important de cotitură în modelarea discursului politic și public românesc față de problema Basarabiei.
Sigur România nu-l mai avea acum pe Iorga, la fel cum nu are și o clasă politică identică cu cea de la începutul secolului XX. Acum are una comodă și liniștită în spatele unor frontiere de bunăstare și securitate euroatlantică, departe de preocupările pe care le-au avut Carol I, Ferdinand I sau I.I.C. Brătianu. Dar tocmai din această cauză și peste o sută de ani la Chișinău avem o marginalizare a unioniștilor, huiduiți deopotrivă de clica oligarhică, de dodoniști și usatiști, dar și de platformiști. Tocmai din această cauză avem o mișcare „moldovenească” care crede că poate rezolva problemele acestei improvizații statale prin mesaj exclusivist și discriminatoriu, fără a înțelege că realizarea transformării de care vorbește poate fi obținută doar prin consolidarea tuturor forțelor de dreapta, inclusiv unioniștii, liberali și național-liberali. Din același motiv mai avem la Chișinău isterici așa cum era Krușevan și radicali ca Purișkevici, reproduși prin Usatâi și Dodon, chiar și peste o sută de ani. Și ca să nu uit, Rusia e tot acolo unde era, doar că s-au schimbat accentele și politicile de dominare, dar Ligile și Uniunile rușilor sunt și ele prezente. La fel cum mai sunt madani „moldoveniști” ca Stati, Stepaniuc sau Tabără. Ce este nou, este poate acest dezmăț oligarhic al unor moldoveni șmecheri care au crezut că ne pot bea sângele la infinit, așa cum au crezut și fanarioții.
Dar vine anul 2017, apoi anul 2018. Și am impresia unui deja vu, prin care forța irezistibilă a naționalismului românesc, de pe ambele maluri ale Prutului nu va putea fi oprită, pentru că nu va avea alternativă. Și pentru că istoria are legități pe care le respectă cu regularitate, dincolo de imperii, oligarhii și prostii.
