Ultimul scrutin de acest gen a avut loc cu 20 de ani în urmă, în 1996, când Lucinschi l-a învins pe Snegur în turul doi. Nici acel scrutin, nici următorii șefi de stat, aleși de Parlament, n-au reușit să-și îndeplinească promisiunile. În acești 20 de ani, s-a schimbat discursul politic, dar a mai apărut și o generație nouă de cetățeni născuți în anii ‘90, care vor vota în toamnă, pentru prima dată, un președinte. Această așa-zisa nouă generație va merge și ea pe cărările bătătorite ale părinților, dar mobilizarea lor ar putea fi decisivă pentru ascensiunea în turul doi a unui candidat cu șanse să câștige în fața candidatului anti-UE, Igor Dodon.

„Respublica” Moldova

Viitorul președinte va „conduce” acest stat până aproape de 2021, când vom „celebra”, dacă nu apare nimic nou în 2018, 30 de ani de la declararea independenței față de URSS. Această perioadă destul de fragilă și efemeră, prin existența problemei Transnistriei, a fost suficientă pentru o serie întreagă de schimbări sociale, politice și chiar economice. Odată cu dispariția entuziasmului din anii Marilor Adunări Naționale, ca urmare a restaurației comunisto-sovietice, prin victoria agrarienilor, guvernările au fost o transpunere în realitate a unor fantezii colective. Pe de-o parte, avem fantezia statalistă românofobă, reprezentată prin Voronin care are, în Dodon și Usatîi, doi urmași de „marcă”. Votanții acestor fantezii sunt convinși, că apogeul dezvoltării „poporului moldovenesc” poate fi atins doar prin negarea adevărului despre cultură, limbă și trecut comun cu românii (din România, Ucraina, Bulgaria, Serbia etc.).

Această latură a societății nu analizează schimbările socio-economice, care au loc în regiune pentru a face niște concluzii, care politici ar fi mai productive, ci promovează idei „prefabricate” – românii sunt răi, rușii sunt frații noștri. Ulterior, își argumentează opinia prin diverse minciuni, prin propagandă sau mituri promovate de „agenții” acestor „idealuri”. Fie că e vorba de Lucinschi, Voronin sau, în cel mai rău caz, Dodon, acest curent nu poate genera locuri de muncă bine plătite, salarii și pensii decente, investiții străine, infrastructură modernă, învățământ de calitate sau un sistem de sănătate performant. Având o doctrină ideologizată, bazată pe ura viscerală față de frații noștri români, care-s mai europeni, mai culți, într-un cuvânt, mai dezvoltați decât populația majoritară din R. Moldova, atât dodoniștii sau ex-voroniștii, dacă vor ajunge la putere, vor strica relația cu România și cu UE, ceea ce poate duce inclusiv la pierderea dreptului de călătorie fără vize în UE sau îngreunarea procedurilor de import/export din UE/SUA.

Teoria dodonisto-voronistă, despre „rezolvarea politică” a conflictului transnistrean, este doar o retorică, menită să-i facă pe plac Moscovei. Liderașii din regiunea separatistă n-au niciun fel de intenție să cedeze independența de care se bucură. Sigur, nu sunt un stat veritabil și nici nu vor fi vreodată, dar acest lucru nu este un impediment pentru foștii securiști și KGB-iști din regiune să-și dezvolte afaceri atât în Rusia, cât și în România, acumulând capital din afaceri negre sau gri, derivate din poziționarea transfrontalieră a regiunii. Această poziționare a dodonisto-voroniștilor față de problema transnistreană, convine de minune Moscovei, care nu trebuie să-și asume niciun fel de responsabilitate pentru ocuparea, divizarea și crearea unei enclave iresponsabile, care e săracă cu mult sub nivelul R. Moldova, și va continua să decadă economic într-un ritm tot mai alert, mai ales după acutizarea conflictului ucrainean.

Lașitatea vorono-dodonisto-usatistă, în problema regiunii transnistrene, arată că acest segment politic este doar o extensie a intereselor imperialiste rusești în regiune, ei neavând niciun fel de sentiment de loialitate față de populația majoritară și interesele ei.

Republica „Europeană” Moldova

Adversarul natural în viitoarele alegeri ale grupării VoDoUs (Voronin-Dodon-Usatîi), așa-numitul candidat al dreptei (deși a fi non-moscovit și pro-UE, nu te face automat de dreapta), este și el captiv al ideologiei, care promovează aderarea R. Moldova la UE. Această ideologie are câteva elemente comune cu cei ai grupării VoDoUs, transformă statul într-o icoană sfântă, de care nu trebuie să te atingi.

Divizarea principatului Moldovei, în 1812, a fost „în regulă”. Ocuparea Basarabiei, în 1945, a fost „OK”. Destrămarea URSS a fost „obținerea independenței”. Dar orice formă de modificare a R. Moldova este „trădare”, iar unica salvare este integrarea europeană. Aderenții acestei teorii, ca și cei anti-UE, trăiesc cu o idee prefabricată și nu urmăresc schimbările din regiune pentru a vedea cât sunt ele de utile și convenabile majorității.

Este evident, că UE nu-și dorește noi membri, mai ales din ăștia ce au conflicte și trupe rusești pe teritoriu. Această realitate trebuie acceptată cât mai rapid, iar reacția nu trebuie să fie schimbarea vectorului spre care tindem, dar intensificarea eforturilor de a convinge atât Bruxelles-ul, dar, mai ales, Washingtonul, că o R. Moldova mai aproape de UE, de România, este o garanție a păcii și dezvoltării durabile în regiune. Orice altă alternativă va duce la tulburări, la mișcări de protest, care pot ușor îndrepta la ciocniri violente.

Din păcate, segmentul proeuropean a primit o lovitură uriașă prin scandalul miliardului: arestarea și anchetarea liderului PLDM, dar și prin starea dezastruoasă, în care se prezintă capitala condusă de PL. Imaginea proastă a acestor două partide, care se află la putere, cu unele mici pauze de 7-9 ani, este unicul mare dezavantaj, care ar putea deveni fatal pentru speranțele noastre, de a nu avea, în 2020, un președinte românofob, șovin sau extremist.

Oricine ar câștiga alegerile, dar mai ales dacă o face gruparea pro-UE, este vital să se înceapă un proces de dez-antagonizare a relațiilor cu Moscova. Avem nevoie ca de aer să nu ne lăsăm drepturile călcate în picioare, dar nu putem spera că, prin aroganță și agresivitate, vom reuși să avem un dialog care, cel puțin teoretic, poate duce la rezultate benefice. Oricât de cretine ar fi declarațiile unor oficiali ruși, trebuie să acceptăm că, fără discuții cu Moscova, nu va exista o rezolvare pașnică a problemei transnistrene și, cu atât mai puțin, un „nou an 1918”. Dacă Obama discută cu Putin, când are interes, dacă Merkel, Hollande sau Poroșenko discută cu Moscova, dacă situația o dictează, de ce noi, românii, să rămânem muți? Evident, negocierile nu pot fi purtate de angajații Ambasadei Moscovei la Chișinău în frunte cu Dodon&co.

Statul

Guvernarea actuală de la Chișinău, prin prostia ei specifică moldovenească, a mai ratat un an, în care putea obține independență energetică, iar astfel putea exclude un subiect de presiune asupra R. Moldova. Cât timp va mai dura până când Chișinăul va înțelege clar și limpede rolul pozitiv, pe care-l poate avea România asupra destinului nostru? Fără o relație economică cu România, fără posibilitatea de a obține cetățenie română, fără perspectiva de a obține independență energetică prin interconectările cu România, R. Moldova n-ar fi avut niciun fel de șansă să genereze ceva util pentru cetățenii săi. Interesele cetățenilor nu sunt pro-est sau pro-vest, dar ele pot fi atinse prin politici înțelepte, care ar permite o dezvoltare profundă și rapidă cu România (vestul) și una tolerantă cu estul (Moscova).