Un tip cu şapcă roşie, cu costum şi în şlapi cere manuale de matematică, vorbind precum copiii debili sau foarte alintaţi.
– Vreau „Matematica superioară”, ultima ediţie. Dar să fie ultima ediţie, domnişoară, vă rog frumos, se miorlăie omu’.
– Sigur că da, veţi primi ultima ediţie.
– Vreau „Matematica superioară”.
– Sigur că da, „Matematica superioară”. Să vă dau un loc. Ce loc doriţi?
– Nu ştiu…
– Vă dau locul 20, sala IV?
– Nu vreau acolo…
– Dar unde vreţi?
– La fereastră…
– Bine, vă dau la fereastră.
– Nu vreau acolo…
– Bine, aşezaţi-vă unde doriţi dumneavoastră.
– Nu vreau acolo…
– Atunci aşteptaţi aici.
Tipul s-a lăsat pe vine lângă birou, se scobeşte în nas, şterge mucii de covor, bolmojeşte ceva despre politică, îi înjură pe guvernanţi, vorbeşte, imaginar, cu taică-său.
– Ce-i cu ăsta?
– E un fost prof de matematică. Abia a scăpat de pe Eminescu.
– De unde?
– Pe Eminescu, nu ştii? E casa de nebuni, vila aia verde de pe dealul ăla, care se vede şi de aici, e casă de nebuni.
– Şi ce legătură are cu Eminescu?
– Aşa se numeşte strada.
– Aha…
Când am trecut pe sub bijuteria aia arhitectonică, în drum spre Cetatea Braşovului, era la fereastră o femeie care o dojenea pe fiică-sa că nu trebuia să bea apă aşa rece, că va răci, „ţi-ai făcut lecţiile? Şi la limba română, şi la matematică? Ia adu caietele încoace. Să nu-mi spui că iar ai uitat ghiozdanul la şcoală, tu, fată. Uite ce frumuşică eşti, iubito. Pe taică-tău l-ai văzut?” Se uita fix spre bibliotecă. Ne-am oprit sub perete şi am ascultat-o, era mai logică decât proful de logică. Poate că era chiar profă de logică… Sau bibliotecară… Fostă… Sau viitoare, cine ştie…
– N-au venit cărţile? a început să se smiorcăie proful de sub birou.
– Ăsta nu completează fişe?
– Glumeşti.
– „Glumim şi noi”.
– N-au venit cărţile mele?
– Vin imediat, domnule.
– Dar de ce n-au venit cărţile mele?
– Vin, domnule.
Domnul îşi ridică fundul, apoi îşi trage şi partea superioară a trupului, se mişcă legănat spre coridor. Se plimbă prin coridor, bodogănind întruna. Apoi începe să cânte o melodioară din „Nu pagadi”, cântă tare, imitând vocea lui Papanov, lupul – „!Ta!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!-!na!”. Din sală ies doi tineri rockeri certându-se zgomotos. Se ceartă furioşi, ţinându-se de talie – fiecare de-a celuilalt.
– Ce p… mea, băi, iar te sună aia? zice gagicuţa.
– Ce să fac, iuby, să nu-i răspund?
– De ce nu mi-ai dat să vorbesc eu cu fufa, băi, m…?
– Nu-i mai zi aşa, am spus.
– Şi dacă am să-i zic fufă ce-ai să-mi faci? Mă laşi şi te duci să-i plângi fufei pe umăr, băi, p…ică?
– Termină odată…
Ajung în coridor, izbucnesc în râs.
– Ce-o fi făcut ăla? îi zic Danei.
– Mai bine să nu ştii…
– Poate a făcut pe el.
– A, nici chiar aşa. Dar poate că doarme pe covor. Sau s-a dezbrăcat. Un pic…
– Măcar să fi fost profă…
– Bine că-i prof.
– A venit „Matematica superioară”, ultima ediţie? apare profu, sărind distrat de pe-un picior pe altul.
– Da, domnule, uitaţi-o.
Ochii i s-au înseninat, a început să plângă, zicând încontinuu: „Spasibo, spasibo, spasibo, spasibo” şi tot aşa.
– Şi ce faceţi cu ăsta? Vine des?
– Cam de două ori pe lună, dar pleacă imediat.
– Spasibo, spasibo, plînge jos, unde s-a aşezat iar, profu de mate.
Ţine cartea la piept, ca studentele dimineaţa, când vin cu o mapă la piept. Îi curg lacrimi. Se ridică, lasă cartea pe birou, zâmbeşte, zice „Dasvidania, devocika, dasvidania, devocika” şi pleacă.
– Do svidania, do svidania, zice Dana. Ştii, maică-mea ştie rusă şi o învaţă şi pe Dia.
– Şi-i place?
– Da, îi place foarte tare rusa. Zice că-i melodioasă. Se ţine toată ziua de maică-mea s-o mai înveţe câte ceva.
– Ăsta ştie rusa?
– Ei, pe naiba, ştie şi el câteva cuvinte din filme.
– Nu-i din părinţi basarabeni?
– Pe dracu! Poate că se crede Yuri Gagarin, mai ştii. Nu, e român-român.
– Ştiai că devocika înseamnă fetiţă şi nu fată?
– Da? Şi la fată cum se zice?
– Devuşka.
– Da? Nu ştiam. Da svidania, devuşka. Sună bine. Viitorul sună bine.
– Da, ştii cine e mic, negru şi bate la uşă?
– Nu.
– Haide.
– Pe bune.
– Viitorul.
– Cam aşa, în puii mei.
