La fel ca în 2011 și aidoma fostului patriarh, Alexei al II-lea, Kiril s-a purtat cu basarabenii ca foștii țari ce-și vizitau guberniile, datoare să se prosterneze la picioarele lor și să le mulțumească pentru biciul părintesc cu care le blagosloveau spinările.
Kiril i-a dojenit pe basarabeni ca un tătuc cu trecut sovietic și KGB-ist, dar cu prezent panslavist de nuanță putinistă, de drumul greșit, european, pe care au pornit, rechemându-i la ascultare alături de frații ruși, beloruși și ucraineni.
Pentru a înțelege de ce a bătut prea sfântul și cinstitul Kiril drumul de la Moscova la Chișinău și apoi la Tiraspol, vă propun o prezentare necanonică, dar sinceră, lipsită de prejudecăți, a Bisericii Ortodoxe din Basarabia, a calvarului spiritualității românești din stânga Prutului, în dimensiunea ei religioasă.
Nu se poate discuta azi despre Basarabia, nu se pot descifra înțelesurile și adevărurile cotidiene ce frământă societatea basarabeană, fară a cerceta trecutul acestei provincii, relația Moldovei, a Pricipatelor Române și apoi a României cu Rusia.
Problema expansiunii si anexionismului rus și sovietic este, de fiecare dată, legată intrinsec și în dualitate de Biserica Ortodoxă Rusă (BORu). Nevoii de legitimare a Rusiei ca putere regională, europeană, ca mare putere euroasatică si mondială îi raspunde imediat biserica, ce-i oferă pretextul, dar mai ales ideologia, una mistică așa cum aștepta poporul rus.
A treia Romă ori Noul Ierusalim este justificarea prin care, după căderea Constantinopolului la 1453 și dispariția Imperiului Bizantin, Rusia vrea să-și facă loc in Europa. Maica Rusia urmărea să înlocuiască Roma răsăriteană, să devina protectorul ortodocşilor din Europa, panortodoxismul fiind în același timp pretextul și motivarea invaziei ruse în Europa.
Petru cel Mare este cel care leagă în mod oficial biserica de stat, bicefalia rusă având de la țar și pană la Putin aceleași interese în raport cu popoarele neruse din vecinatatea apropiată. De altfel, teoria vecinătății este o alta dimensiune a panslavismului, ideologie ce poate muta granițele în funcție de interesele Moscovei, de înțelesul geografiei și de semantica rusă de moment a cuvântului apropiat.
Așa cum nu există nicio istorie comună a moldovenilor cu rușii până la Petru cel Mare, nu a existat niciun raport administrativ între biserica din Moldova și cea din Imperiul Țarist.
Mitropolia Moldovei, dependentă de Bizanț este atestată încă din 1386 iar în 1401, Iosif I, fratele domnitorului Petru Mușat, devine primul motropolit canonic al întregii Moldove. Episcopia Romanului, căreia i se adăuga, în anul 1596, Episcopia Huşilor, vor avea jurisdicţia dincolo de Prut, ulterior fiind înfiinţate episcopii ortodoxe, a Proilaviei şi Hotinului, subordonate direct Patriarhiei de la Constantinopol.
Imixtiunea BORu în viaţa religioasă a românilor, în organizarea bisericii din Moldova, începe în timpul războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII, generalul Potemkin fiind cel ce face primul pas şi între 1787- 1792, numeşte ca exarh al Moldo-Vlahiei un ierarh rus, pe Ambrozie Serebrenikov, în ciuda protestelor vehemente ale Patriarhiei Ecumenice.
Pentru ca planul anexării Ţărilor Române să fie eficient, aşa cum îl gândise Petru cel Mare, în perioada ocupaţiei ruseşti a Principatelor Române, 1806-1812, ţarul Alexandru I fixează rolul fundamental al bisericii ruse în strategia expansionistă şi anume “păstorirea şi dominarea vieţii spirituale a românilor”.
Astfel, tradiţia jurisdicţiei românesti asupra teritoriilor locuite de români este întreruptă samavolnic, chiar dacă BORu încalcă dispreţuitor principiile ortodoxiei în numele căreia ţarii declarau că luptă, fiind înfiinţat un exarhat subordonat sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse ce cuprindea Mitropolia Moldovei şi a Ţării Românesti, mitropoliţii Doritei Filiti şi Veniamin Costachi fiind înlocuiţi cu oameni fideli Rusiei. Canoanele 34 apostolic şi 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes (431), conferiseră legitimitatea organizări sinodale a bisericii doar în cadrul unui neam şi interziceau constituirea de episcopii ori subordonarea celor existente ce aparţin altor neamuri.
După anexarea Basarabiei, prin Pacea de la Bucureşti, din 16 mai 1812, urmând planul aservirii “spirituale” a Basarabiei, la 21 august 1813, administraţia rusă a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, pe care o subordonează direct canonic Bisericii Ortodoxe Ruse.
Interesant este că ruşii desfiinţează Episcopia Hotinului, subordonată Patriarhiei Ecumenice şi că vor supune toată biserica, inclusiv cea din stînga Nistrului, Arhiepiscopiei Chişinăului.
Prigoana religioasă asupra românilor era doar la început, administraţia rusă refuzînd să mai numească, după 1821, în fruntea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului, episcopi români, ci doar ruşi, politica de rusificare culminînd cu episcopul Pavel Lebed (1871-1882), care interzice slujba în limba română, arde cărţile româneşti şi închide un număr impresionant de biserici ale românilor (340).
BORu este în secolul al XIX-lea, cel al naţionalităţilor, un instrument al rusificării, un pandant generos al panslavismului, sub pretextul căruia Rusia avea să-şi exercite hegemonia frăţească asupra Balcanilor.
Numai că Primul război mondial avea să spulbere “visul unificator ortodox al Rusiei”, ce urmărea ca Patriarhul Moscovei să cuprindă sub patrafir pe toți ortodocşii, de la Vladivostok la Elba şi de la Cercul Polar la Adriatica.
Unirea Basarabiei cu România, la 1918, a condus, în mod firesc, la reunificarea bisericească, hotărâtă de sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 30 decembrie 1919 şi la hotărârea din 15 noiembrie 1923 de înfiinţare a Mitropoliei Basarabiei.
Puterea bolşevică a avut reacţii imediate, traduse în revizionismul statal-teritorial, completat de agresiunea religioasă și de aberantele teze ale moldovenismului, ale statului multiethnic.
(Va continua)
Autor: Prof. Eugen Prună, pentru InfoPrut
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
