De biserica ortodoxă la care mergea acolo. De mulţimile de copilaşi care se împărtăşeau duminical.
A insistat pe cât de plăcut era faptul că toţi se cunoşteau între ei, toţi vorbeau şi se salutau ca o mare familie. Spre finalul discuţiei a afirmat: „Aşteptam duminica cu nerăbdare, doar ca să pot merge la biserica de acolo. M-aş putea întoarce acolo şi azi de dragul bisericii”.
Povestea ei mi-a amintit de un teolog grec contemporan care spunea că fiecare preot paroh trebuie să aibă în biserică exact atâţia oameni câţi îi poate purta în minte şi în suflet, cu chipul lor, cu problemele lor.
Ascultând-o pe Ana, mi-am amintit de Mănăstirea Izvorul lui Miron din Româneşti, judeţul Timiş. În studenţie mergeam acolo săptămânal. Ne împărtăşeam în fiecare lună. Ne cunoşteam, ne salutam, ne respectam. Eram ca o mare familie, aşa cum biserica lui Hristos trebuie să fie. Legătura mea sufletească cu Româneştiul a fost cu atât mai mare cu cât, astăzi, pot spune că a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea.
Preoţii, studenţii, sătenii – eram numiţi de alţii româneşteni, aşa cum noi le spuneam altora catedralişti (celor care mergeau la Catedrala Mitropolitană). Şi acum, după mulţi ani, ne recunoaştem între noi – studenţii la Teologie – după comunitatea din care făceam parte. Ştiam exact care erau româneşteni, care bodrogheni – în funcţie de mănăstirea pe care o frecventau. Erau studenţii ascorişti (membrii ASCOR), cei de la poliţie (Biserica părintelui Cristian Răduicu), cei de la părintele Dumitriu – unde mergeam şi eu când eram în Timişoara şi unde cântam în strană. Unii ne spuneau cei de la Babeş, biserica părintelui Ioan Dumitriu fiind atunci în curtea Spitalului „Victor Babeş”.
Îmi pare rău să recunosc, cu siguranţă există şi în Moldova o astfel de biserică, doar că eu din păcate nu am găsit-o încă. Mi-e dor de Româneşti, mi-e dor de bisericile care înţeleg că pentru a fi în comuniune cu Hristos – capul bisericii, trebuie să fim în comuniune unii cu alţii – membrele bisericii.
Şi aş vrea foarte mult să înţelegem toţi acest lucru: mersul la biserică din obligaţie nu ne face bine nici nouă, nici plăcere lui Dumnezeu. E ca şi cum am accepta să ne vedem cu cineva care ne plictiseşte. E datoria fiecărui creştin în parte, începând de la preot, să contribuie la armonia şi dragostea din biserică. Dar când nu avem încotro, preferăm să mergem fără bucurie la biserică, decât să pierdem legătura cu ea.
