Blocaţi în coordonatele libertăţii formale

Primul gest de implicare a clasei muncitoare în mişcarea stârnită de studenţi a fost când un lucrător la şantier a ajutat un grup de tineri să pună pe picioare o baricadă. A fost gestul iniţial prin care muncitorii au prins ipoteza că şi-ar putea folosi capacităţile pentru a dezvolta un anumit gen de politică proprie, şi nu pur şi simplu să şi le lase exploatate de şefi.

Pe lângă faptul că mişcarea din mai ’68 a atras toate forţele societăţii ce implică creativitatea, a avut loc o fuziune între artă şi politică, aici ţin să atrag atenţia asupra graffitiurilor de pe zidurile Parisului care ne spun că forţa poetică cataliza şi alimenta procesul revoltei, şi invers.

Sloganele: „Fii realist – inventează imposibilul!”, „Să nu schimbăm şefii, să schimbăm viaţa!”, „Nu mai poţi dormi liniştit, odată ce ţi-ai deschis ochii” şi, desigur, favoritul meu: „În fiecare din noi este un poliţist, să-l ucidem!” au fost răspândite pe clădirile, trotuarele şi copacii capitalei Franţei. Pe lângă caracterul festiv al evenimentului respectiv, mai există ceva care a supravieţuit până acum, şi anume, întrebarea despre ce înseamnă politica. Această problemă implica pe oricine. Artiştii colaborau cu arhitecţi, muncitori, lectori universitari, sociologi şi intelectuali pentru a explora împreună ipoteza unei noi articulări a ceea ce înseamnă politică, a unei structuri alternative a aparatului statului care perpetuează obedienţa. În sensul acesta, filosoful Alain Badiou spunea că suntem contemporanii lui mai ’68, problemele care ar trebui să ne intereseze şi asupra cărora să ne concentrăm efortul nu trebuie să ţină de genul de conducători pe care să-i alegem (sau să ni se aleagă), dar de ce fel de lume vrem noi să alegem, să o construim.

Chiar aşa nu a fost pusă niciodată problema politicii. Din start se considera că acest fenomen ţine în mod indiscutabil de instituţiile statului şi în afara domeniului său nu există politică, deoarece nu există nimic altceva. Oare? Suntem condamnaţi să se decidă, în locul fiecăruia din noi, de către o minoritate de oameni dintr-un parlament modul cum lumea ar trebui să fie organizată? Să lăsăm alte mecanisme să ne definească libertatea şi, împreună cu ea, orizontul posibilităţilor noastre? Există o diferenţă între libertatea formală şi cea reală. Libertatea formală este determinată de coordonatele în care eşti inclus de sistem. Ei bine, libertatea reală este când îţi stabileşti singur coordonatele în care te incluzi şi în interiorul cărora vrei să acţionezi mai departe. Asta au încercat să facă participanţii din 1968, să practice libertatea reală (demascând-o totodată pe cea formală), inventând o cale de ieşire din coordonatele stabilite de către stat. Era un lucru care îl privea pe oricine. De aici şi un alt slogan celebru din acea perioadă: „Politica se află în stradă”. Drept contemporani ai lui mai ’68, ar trebui să nu ne lăsăm şantajaţi de discursul că orice tentativă de a schimba lucrurile ori de a formula o ipoteză a unei alte societăţi duce în mod inevitabil la teroare.

Când a avut loc revolta din 7 aprilie, am făcut analogie din start cu revolta din Paris. Asta din motivul că insurgenţa din Chişinău a fost stârnită de tineri. Însă, spre deosebire de Franţa, maturii nu au venit în susţinerea studenţilor. A prevalat dictatura prejudecăţii că orice tentativă de a suspenda şi pune la îndoială modul cum stau lucrurile în prezent reprezintă o crimă. Pe lângă asta, întrebarea formulată în evenimentele din 7 aprilie nu a fost dusă până la capăt. Interogaţia „dacă este posibilă o ţară fără conducere comunistă” nu a fost de ajuns. Pentru a testa cu adevărat această ipoteză e nevoie să ne punem problema dacă e posibilă o ţară în care noi singuri să ne definim politicile, altfel, mai devreme sau mai târziu, ne alegem tot cu o conducere comunistă, rămânând blocaţi în coordonatele libertăţii formale.