Cu toate acestea, singurele utilaje de deszăpezire de care îmi aduc eu bine aminte erau lopeţile şi târnăcoapele, acţionate cu palmele. Puţini s-ar fi gândit atunci că poţi adună zăpadă de pe străzi altfel decât cu propriile forţe.
Dar nici nu le trecea prin cap să lase asemenea treaba de izbelişte, întrucât curăţatul zăpezii ajunsese că o cutumă intrată în sângele fiecăruia şi nu prea cred că se încumetă cineva să se eschiveze.
Eschivatul ar fi fost o chestiune periculoasă, pentru că primăria nu avea în grijă ei zăpadă ta. Grijă cea mare a primăriei nici nu era să deszăpezeşti tu iarnă, ci să-ţi cumperi lopata şi târnăcop vara.
Logică e corectă. Primăria ştia că, dacă nu eşti dotat, n-ai cum să cureţi zăpadă şi gheaţă, dar dimpotrivă, dacă ai lopata şi tornacop, le cureţi pe toate, pentru că n-ai încotro.
Practic, în anii ’30, de când mă ajută pe mine capul să am amintiri, nu există trotuar nedegajat de zăpadă "inclusiv 20 cm dincolo de rigolă", aşa cum scria atunci în normă, şi nu există casă căreia să-i atârne ţurţurii pe cornişă, că o ameninţare. Doar pentru asta aveai târnăcop.
În plus, şanţul de 20 cm făcut dincolo de rigolă drena apă chiar pe măsură topirii zăpezilor şi n-o lasă să inunde.
Amenajarea rigolei a intrat astăzi în uitare, iar despre ţurţuri aflăm din când în când la televizor că se prăbuşesc la dezgheţ, iar victimele ajung la reanimare.
Principalele artere erau, totuşi, deszăpezite cu nişte camioane sau căruţe cu cai, în care echipe de vlăjgani anume angajaţi încărcau zăpadă cu lopeţile şi apoi, tot cu lopeţile, o descărcau în Dâmboviţa, după ce era transportată la marginea podului din Piaţa Unirii.
De obicei, prima zăpadă consistentă cădea inaitne de Crăciun şi era musai să descongestionezi pentru că, dacă te-a prins gerul Bobotezei cu nămeţii necurăţaţi, îngheaţă totul şi se putea să rămână aşa până în primăvară.
Iar de Bobotează oraşul trebuia să fie curăţat, măcar prin centru, acolo unde se desfăşura în fiecare an procesiunea uneia dintre cele mai frumoase şi mai vechi tradiţii româneşti: scoaterea din apă a crucii de lemn.
Solemnitatea era anunţată în jurul orelor 10 dimineaţă, când membrii Guvernului, patriarhul, înalţi ierarhi şi alţi demnitari ajungeau la biserica unde urmă să se oficieze slujba. Nu era totdeauna aceeaşi biserica şi, spre exemplu, îmi amintesc că în 1939 oficierea a avut loc la biserica Zlătari.
După circa o jumătate de ora, şosea şi cortegiul regal, în frunte cu regele şi cu marele voievod Mihai de Albă Iulia, moştenitorul tronului. Imediat se oficia o slujba religioasă scurtă, după care întreg cortegiul, cu casă regală, înalţii prelaţi şi preoţi, demnitari ai statului, ofiţeri superiori, se indreaptau pe jos spre "Podul Senatului", locul denumit astăzi Piaţă Naţiunilor Unite.
Aici era amenajată din timp în Dâmboviţa îngheţată o copcă destul de mare că să poată plonja în ea câţiva bărbaţi, după ce regele aruncă în rău crucea de lemn. Este un ritual străvechi, transmis din vremuri voievodale, în opinia unora provenind chiar din tradiţiile străvechi ale dacilor, adaptate între timp.
Cei câţiva temerari plonjau, iar cel care reuşea s-o apuce avea favoarea să o prezinte regelui, unde avea loc de asemenea o scurtă slujba religioasă. Iată cum descrie istoricul Nicolae Iorga încheierea procesiunii la Bobotează anului 1939:
"După slujba, s-a format un cortegiu, în frunte cu regele şi principele moştenitor, având că antemergatori doi diaconi care aveau cădelniţe, dicherul şi tricherul, urmaţi de reprezentanţii Casei Regale civile şi militare, membrii guvernului şi înalţii demnitari ai statului. Cortegiul era încheiat de preoţi, diaconii care purtau ripide, icoane şi arhiereul cu Sfânta Cruce".
Bobotează a fost totdeauna una dintre procesiunile cele mai spectaculoase în capitală noastră, ea nefiind întreruptă decât în perioada comunistă, de după abdicarea regelui Mihai.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
