Calendar 9 august: 378 – Bătălia de la Adrianopol: Armata romană a suferit o înfrângere catastrofală în fața goților. Împăratul Valens a murit în luptă
Bãtãlia de la Adrianopol din anul 378 este una dintre cele mai studiate confruntãri ale istoriei, moment de cumpãnã atât în istoria Imperiului Roman cât şi în evoluția militarã. Care sunt cauzele marii înfrângeri romane, factorii imediați şi tendințele generale care au facilitat ascensiunea barbarilor?
Despre desfãşurarea de forțe deținem informații în primul rând de la Ammianus Marcellinus, care relateazã cu cea mai mare precizie şi obiectivitate ținând cont de formația sa de militar şi de data la care scrie. Dar şi el este inexact în anumite aspecte, cum ar fi geografia şi cronologia evenimentelor. În plus, opera sa are un caracter moralizator, subliniind decãderea generalã a societații romane pentru care îi învinuieşte pe creştini. Altã sursã ar mai fi Zosimos, un pagan şi mai tendențios.
Autorii de istorii ecleziastice precum Socrates Scholasticus, Sozomenos sau Theodoret menționeazã în trecãt bãtãlia, percepând-o ca pe o pedeapsã divinã. În ceea ce priveşte locația bãtãliei, consensul cercetatorilor indicã un colț în nord-vestul Turciei de azi, aproape de frontiera bulgarã. Satul Muratcali se aflã la aproximativ opt mile romane de Adrianopol (Edirne), pe dealuri joase care în vremuri vechi probabil cã erau cultivate cu vițã şi mãslini, deci un loc potrivit pentru tabãra vizigotã, care se putea hrãni şi apãra cu uşurințã.
Legiunile romane din antichitatea târzie nu mai aveau aceleaşi dimensiuni şi aceeaşi eficacitate ca înainte. Ammianus scrie cã la Strasbourg, în 357, împãratul Iulian avea o armatã ce însuma 13000 de oameni, dintre care douã legiuni ce trebuie sa fi fost mici. Descriind asediul de la Amida din 359, menționeazã cã în oraş erau blocați 20-25000 de oameni, printre care şapte legiuni. În 373 regele armean Para pune pe fugã o legiune întreagã folosindu-se doar de 300 de oameni. Slãbirea legiunii romane în asemenea mãsurã sugereazã dificultatea recrutãrilor.
Valens dupã 369 nu mai poate sã facã uz de trupele auxiliare gotice. Şi soldații barbari ai lui Iulian acceptã sã facã parte din armatã atâta vreme cât nu sunt trimişi peste Alpi. Faptul cã romanii sunt dispuşi la compromisuri le demonstreazã slãbiciunea. Exista de mai de mult obiceiul întãririi armatelor înainte de marile campanii prin angajarea de luptãtori germanici sau huni. Barbarizarea armatelor a fost perceputã drept o influențã nefastã asupra disciplinei şi antrenamentelor legiunilor, punctele forte. Cu toate acestea, soldații barbari se dovediserã în mai multe rânduri a fi printre cei mai talentați luptãtori. O altã modificare structuralã a constat în mãrirea rândurilor de cavaleri. Armatele lui Valens erau rãspândite prin Imperiul de Rãsãrit în garnizoane şi ca sã le facã fațã goților acesta a trebuit sã le retragã din Isauria şi sã încheie pace cu perşii şi arabii. În ciuda organizãrii mai precare, armata romanã încã mai este o fortã demnã de luat în seamã.
De la retragera din 271-72 din Dacia, linia Dunãrii are un rol defensiv decisive. Totuşi, dupã campanile de dincolo de aceasta, Valens se vede nevoit sã ajungã la un compromise cu tervingii în 369, când Athanaric, cãpetenia lor, nu se lasã învins. Animozitatea dintre cei doi îl determinã pe Valens sã-l susținã pe rivalul sãu, Fritigern, care îi şi uzurpã tronul lui Athanaric. În 376 Valens îi acordã permisiunea de a se aşeza în Imperiul Roman, ba chiar îl ajutã sã treacã Dunãrea. Din punctul de vedere al lui Ammianus, concesia de pãmânt reprezintã una din principalele cauze ale dezastrului de la Adrianopol, dar şi ale decãderii generale a Imperiului.
Odatã ce romanii şi goții se rãzboiesc în 376-77, armata romanã din Balcani de sub conducerea lui Lupicinus este anihilatã la nouã mile distanțã de Marcianopolis, dându-le goților mânã liberã în urmãtorii doi ani şi fortându-l pe Valens sã adune o nouã armatã, dar nu poate face acest lucru imediat, ceea ce agraveazã situația. O altã problemã este alcãtuirea armatelor. Ammianus menționeazã numele doar a câtorva unitãți, iar cum Valens are încredere cã îl poate învinge pe Fritigern şi fãrã ajutorul lui Gratian, înseamnã cã nu avea cu mult peste 20000 de oameni, deci cam cât goții.
Oricum de la Constantinopol la Antiohia forțele sale se diminueazã, iar în Tracia armata de campanie, comitatenses, se subțiazã dupã bãtãlia de la Ad Salices din 377. Şi armamentul lãsa de dorit:în loc de gladius avem spatha, în loc de pilum o sulițã mai utilã împotriva cavaleriei, coiful roman este înlocuit tot de o piesã barbarã, intercisa, scutum este înlocuit de un scut oval, iar mulți legionari nu purtau armurã. Moralul soldaților scãzuse şi el dramatic dupã ce la Constantinopol Valens este întâmpinat de o populație revoltatã.
