Chişinăul devine din ce în ce mai vampiric cu scriitorii tineri din România, lăsându-i să-şi facă apariţia aici la cea mai mică ocazie, că nici nu-ţi dai bine seama dacă vin ei de bună voie sau dacă îi aduce „parovozul” dogmatistei din Chişinău.
De data asta au venit Andrei Dosa, Bogdan Coşa, Claudiu Komartin, Dmitri Miticov, Radu Vancu şi nu poate fi trecută cu vederea nici Monooka, care ne-a cântat alături de Andrei Gamarţ în toate serile cât s-au aflat aici, şi piesele căreia pot fi ascultate şi pe youtube.
Ideea unui maraton poetic a apărut cu o seară înainte de lectura de la Librăria din Centru, unde ne-a găzduit Claudiu Komartin, prietenul lui Gheorghe Erizanu şi implicit al Editurii Cartier la care i-a şi apărut volumul de poezie „Un anotimp în Berceni”, precum şi „Monstrul fericit” al lui Radu Vancu şi care mai pot fi găsite şi azi.
Totul a început la Librăria din Centru, după o scurtă introducere, Claudiu Komartin l-a invitat pe Bogdan Coşa să ne citească din romanul „Poker”, apărut la Editura Cartea Românească, fiind la cea de-a II-a ediţie, dacă nu mă înşală memoria. Un roman pe care l-a scris în treisprezece nopţi, ca un adevărat Boris Vian, fiind dovada vie că romanul poate fi făcut bine şi la vârsta de 22 ani, iar apoi Radu Vancu ne-a citit din volumul proaspăt apărut la Editura Max Blecher, „Frânghia înflorită”, despre morţii noştri dragi, cum îi place lui să spună. A urmat un dialog al cititorilor cu cei doi scriitori despre poezie şi literatură, în care am aflat că Bogdan Coşa îşi scoate un volum de poezie în scurt timp şi din care ne-a citit la Cenaclul Republica, după ce s-a terminat sesiunea de autografe.
La maratonul de la Republica au citit vreo douăzeci de poeţi din România şi Basarabia, şi asta ne-a făcut ziua. Au fost nişte zile foarte frumoase, în care poezia a rupt. Se vine tot mai uşor la Chişinău şi se iese din ce în ce mai greu.
În cele ce urmează, un poem de Radu Vancu, atât de drag mie, din volumul „Frânghia înflorită”:
„Tot despre poezia, draga de ea, malaxor nemilos al vieţilor noastre: nici un alt discurs nu poate transfera cu câştig atâtea elemente disparate în interiorul lui. De exemplu, nu-mi închipui cum ar putea fizica, înrudită totuşi îndeaproape cu discursul ficţional, să integreze procedee ale literaturii în aparatul ei conceptual (deşi a da unor quarci denumiri ca „fermecat” sau „ciudăţel” e o gesticulaţie de-a dreptul poetică, naraţiunile cosmologice sunt variaţiuni ale povestirilor fantastice, iar căutarea bosonului Higgs e aproape la propriu o quęte, un epos gnostic). Ce să mai vorbim de economie, sociologie ş.a.m.d. Vezi toate inserturile din Cantos-uri. Nici o ştiinţă nu poate suporta asemenea grefe fără să-şi altereze natura; forţa poeziei, în schimb, e că poate suporta oricâte altoiuri, natura ei ieşind în schimb întărită din asta. Poezia e, cum spuneam, imperialistă. Nu există teritorii pe care să nu le considere apropriabile, anexabile.
Oricât de dispare sunt domeniile vasale poeziei, oricât de eterogene, ea le face, prin forţa ei, omogene. Cele neasemănătoare sunt aranjate într-un puzzle din care se încheagă o imagine coerentă. Putem să-i spunem imaginii ăsteia mandala (în sensul lui Jung), aleph (în cel al lui Borges), hieroglifă (după Eminescu) sau oricum altfel. Cert e că, prin poezie, elementele disparate ale vieţii devin viaţa.
Evident – aceeaşi verbigeraţie, aceeaşi Speranţă disperată.”
