M-am născut în ajun de Florii, când secolul XX îşi număra, timid, cel de-al 46-lea an calendaristic, adică pe 6 aprilie 1946. M-am născut în familia lui Constantin şi Daria Reabţov, doi pedagogi de elită, care au lichidat în sudul Basarabiei analfabetismul, au înfruntat foametea din 1946-1947, colectivizarea impusă şi au mers „nu în urma plugului, ci înaintea lui”, vorba lui Jules Renard.
Din copilărie îmi amintesc de o zi de vară (era 6 iulie 1949), când nişte soldaţi cu epoleţi de culoarea zmeurii încărcau într-o maşină militară nişte saci cu lucruri de-ale bunicilor mei. Bunica plângea şi mă strângea în braţe. Plângeam şi eu şi o întrebam în limba greacă: „Bunică, unde vă duceţi? Când o să veniţi? (Pe atunci vorbeam numai greceşte: nu cunoşteam nici româna, nici rusa, deoarece bunica Steliana vorbea cu mine în limba strămoşilor săi elini: Sofocle, Euripide, Eschil). Degrabă, a zis bunica printre lacrimi. Acest „degrabă” a durat aproape şapte ani, până în martie 1956. Bunicii mei, atât paterni, cât şi materni, au fost deportaţi nu numai din locurile natale, ci şi din propria lor viaţă.
Într-o duminică, tata mi-a adus de la şcoală un abecedar. Eram curios să aflu ce minune se ascundea în această carte. Atunci încă nu ştiam că această ustensilă – cartea – îmi va marca viaţa întreagă. M-am pus pe treabă şi cu ajutorul părinţilor, la vârsta de 5 anişori, ştiam să citesc şi să scriu. Aşa că la şase ani şi ceva, când m-am dus la şcoală, eram deja „profesor” şi mă plictiseam, când colegii mei de clasă învăţau de abia să rotunjească stângaci covrigei, bastonaşe, să silabisească cu greu…
Dragostea de carte am deprins-o de mic copil. În clasa a 5-a, tata mi-a cumpărat de la Cahul o carte – „Un căpitan de 15 ani” de Jules Verne -, iar când eram în a 6-a, am primit o altă carte de acelaşi scriitor francez – „Insula misterioasă”. Le înghiţeam cu nesaţ. Se vede că de la aceste romane mi se trage dragostea de aventuri şi călătorii! Şi nu în ultimul rând pentru marea şi frumoasa literatură franceză!
Încă din fragedă copilărie, am îndrăgit limba franceză. La aceasta a contribuit mult tanti Eleni, verişoara bunicii Steliana, care a trăit toată viaţa în familia noastră. Avea mâini de aur, broda şi croşeta de minune, fapt ce i-a slăbit vederea, suportând cinci operaţii la ochi. Absolvise un liceu francez de fete în oraşul Pireu (Grecia). Cerea de la noi (de la mine şi fratele meu Valentin) un comportament exemplar, adaptându-ne la uzanţele şi exigenţele liceului de fete nobile, pe care-l absolvise pe vremuri: „să nu umblaţi cu golanii, să nu fumaţi, să nu beţi şi multe alte păcate omeneşti”…Începând cu clasa a 5-a, mi-am aprofundat franceza, având-o pe mama ca profesoară.
După absolvirea şcolii de 7 ani din Andruşul de Jos, familia noastră s-a mutat la Cahul, unde tata a fost angajat ca profesor la fosta şcoală pedagogică din Cahul, iar eu am întrat la şcoala moldovenească nr.2 pe atunci, pe care am absolvit-o în 1963.
Pe parcursul vieţii, cartea mi-a fost pâinea cea mai de saţ. Tata avea o bibliotecă de invidiat, de vreo patru mii de volume, cu o geografie impunătoare: de la Rabindranat Tagore până la Pablo Neruda şi de la Henrik Ibsen la Kobo Abe. În biblioteca noastră găseam orice sursă literară sau artistică, de care aveam nevoie şi, de aceea, nu luam cărţi cu împrumut de la biblioteca şcolii noastre sau cea orăşenească. Poezia în familia noastră era un cult. La mare preţ erau poeţii români George Coşbuc, Mihai Eminescu, George Topârceanu, Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga ş.a. Tata putea face un întreg recital de poezie. În casa noastră legendară de pe strada Comuna din Paris 81, planau atât poemele din scriitorii citaţi mai sus, cât şi fragmente din personajele comediilor lui Ion Luca Caragiale.
Anii de studenție m-au maturizat. Am devenit mai selectiv în ceea ce priveşte „hrana spirituală”, vizitam de două ori pe săptămână librăria nr.2 din Botanica, frecventam regulat cenaclurile literare de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” şi celebra „Mioriţă” a lui Mihai Cimpoi, cu participarea activă a Elenei Vasilache, mare pedagog şi om de cultură, care venea la cenaclu cu fetiţe în ii şi catrinţe, eleve din Botanica. Facultatea de Limbi Străine mi-a rămas în memorie cu un corp didactic bine conturat, care, umăr la umăr, ne-au configurat imaginea unor adevăraţi pedagogi, care trebuie să fie la ore şi în afara lor regizori, actori, vorba regretatei noastre decăniţe, Ecaterina Tcaciov, de o modestie şi o simplitate de invidiat, care până în ultimele clipe ale vieţii a locuit într-o cameră modestă din cămin. Abia la cimitir, unde am condus-o în ultimul drum, am aflat de la o bună prietenă a sa că era fiica consulului Rusiei ţariste la Stockholm (Suedia). Ştia totul sau aproape totul despre limba şi civilizaţia Franţei. Nu a minţit niciodată verbul francez! Şi ne-a învăţat şi pe noi să facem acelaşi lucru!
În iarna lui 1968, am avut o surpriză de zile mari: am aflat că sunt candidat să plec la Olimpiada de Iarnă de la Grenoble. Era un vis de poveste, pe care îl legănam de 4 ani, şi nici prin cap să-mi treacă că voi pleca la acest înalt for sportiv, în calitate de translator. Era ultima mea vacanţă de iarnă, şi am plecat la Cahul, la părinţi, aşteptând decizia organelor împuternicite de hotărârea finală. La întoarcerea din vacanţă, pe 5 februarie 1968, aflu că nu mai sunt candidat, ci participant ca traducător la Olimpiada din Grenoble. E greu să vă redau ce sentimente mă copleşeau.
În 1980, am fost la cea de a doua mea Olimpiadă – la cea de vară de la Moscova. Tot în calitate de translator. După cum vedeţi, prin voia întâmplării, am devenit „dublu campion olimpic”. Mulţi mă întreabă: „Care Olimpiadă a fost mai frumoasă? Care mi-a plăcut mai mult?”. Nu se pot nicidecum compara. Una era de iarnă, cealaltă – de vară. Singurul lucru care le unea pe ambele era spiritul olimpic de solidaritate, prietenie, sinceritate şi competitivitate, lipsite de şmecherii şi speculaţii. La toate competiţiile, mari sau mici, înving cei mai puternici, înzestraţi nu numai cu forţe fizice, ci şi cu caractere de cremene, cu gândire lucidă şi împletire de nervi de oţel, cu o tehnică şi o tactică de excepţie.
În colecţiile mele olimpice, păstrez până azi suvenire, fotografii, ilustrate, plicuri, calendare, mascote, fanioane, insigne, autografe: de la boxerul B. Lagutin, de două ori campion olimpic la box, de la luptătorul de stil liber, A. Medvedi, triplu campion olimpic, de la L. Latînina, campioană la forurile unionale, europene, mondiale şi olimpice la gimnastica sportivă, de la hocheistul legendar A. Ragulin ş. a.
Am călătorit mult, având frumoasa posibilitate să vizitez aproape toată Uniunea Sovietică, în calitate de ghid-translator cu limbile română şi franceză. Turismul în familia noastră, după lecturarea cărţilor şi vizitarea muzeelor, era un hobby.
Am ajuns astfel la Baikal (monedele aruncate în apă de pe debarcader se vedeau de la o adâncime de 40 de metri). Aproape de Taşkent, am „auzit” cum înflorea bumbacul. M-am scăldat în Marea Caspică, în lacul Sevan, de lângă Erevan, în Oceanul Pacific, şi în apele termale, provenite din gheizerik la Paratunka (Kamceatka). În Maroc, am admirat cum înfloreau în toate culorile cactuşii, înalţi ca plopii noştri din Moldova. Am mâncat struguri de Rară neagră şi Cudercă la moş Macovei, născut la Tighina şi plecat cu părinţii săi în 1906 în Extremul Orient (după reforma lui Stolîpin), unde au fondat localitatea Kişiniovka. La Alonka, aşezare a 400 de moldoveni, care lucrau la BAM (magistrala Baikal – Amur), am lucrat 3 zile. Departe de Moldova, în mijlocul taigalei, la mii de kilometri, ne simţeam ca la noi acasă, printre pământeni. Aici hotelul se numea „Codru”, magazinul de mărfuri industriale – „Leana”, iar palatul culturii – „Fluieraş”.
După facultate am fost transferat la Institutul Politehnic din Chişinău (1971-1977), apoi la Universitatea de Stat din Moldova (1977-1991) şi la ASEM (1991 şi până în prezent). M-am aflat pe picior de prietenie cu studenții, de înţelegere sinceră a năzuinţelor lor. Le demonstram discipolilor mei că ei sunt viitorii mei concurenţi, că ei, dacă vreţi, sunt personalităţi. Nu i-am bruscat niciodată, nu i-am înjosit, gen: „Dacă eşti proastă, du-te la mă-ta acasă” sau: „Studenţii ăștia sunt nişte debili”. Pentru astfel de „perle” sintagmatice, colegii noştri trebuie să fie lipsiţi de a mai preda vreodată în viaţă. Le demonstram studenţilor că le sunt un prieten mai mare, că ştiu obiectul meu un „pic” mai mult decât ei şi aceasta ne situează diferit în sala de studii: ei – în pupitre, iar eu – la tabla de scris. Zi de zi, profesorul-lingvist participă la marele spectacol de cuvinte. Un adevărat pedagog trebuie să fie un arhitect iscusit, un zidar al sufletelor, fiindcă ar fi un mare păcat să neglijeze „materia primă”, care i se oferă. Situat la rampa marilor valori lingvistice şi spirituale, pedagogul trebuie să fie un mentor, un regizor, un actor, la urma urmei. Odată intrat în sala de studii şi închizând după sine uşa, să rămână unu la unu cu discipolii şi cu conştiinţa sa – vorba marelui pedagog Amonaşvili. Un pedagog veritabil e dator să ducă în permanenţă torţa iluminismului, să fie o sugativă însetată… Să nu se teamă să fie imitat şi depăşit de către discipolii săi. Şi să nu uite nici pentru o clipă că elevii/studenţii sunt barometrul lecţiei sale.
Adevăratul pedagog trebuie să fie mereu nemulţumit de sine. Să meargă pe Marele Drum al Adevărului şi al Obiectivităţii. El trebuie să vină la ore ca la spovedanie, în faţa Sfântului Altar al Marelui Templu al cunoştinţelor. Să-şi ducă crucea grea către Golgota sa spirituală.
Pot afirma cu responsabilitate că am avut studenţi buni şi foarte buni şi 40 de ani în urmă, şi am și astăzi. Pur şi simplu, s-a schimbat mentalitatea tinerilor, afectaţi de realitatea dură a conjuncturii economice. Studenţii, vă asigur: nu poartă nicio vină! Dar mă miră altceva, de ce ei sunt pasivi, inerţi, nu-şi revendică dreptul de a fi.
Personal, pot să mă mândresc cu cei mai buni discipoli care au devenit profesori, savanţi, jurnalişti, diplomaţi, scriitori, miniştri, deputaţi în Parlamentul RM.
Gheorghe Reabțov,
profesor de limbă franceză,
ASEM, scriitor
