Oricât de mult le plac noile condiţii şi noua ţară, oricât s-ar jura că nu se mai întorc, cei mai mulţi încep să îşi iubească ţara mai mult decât până atunci. Reţelele de socializare sunt pline de mesaje de acest gen. Şi aceasta nu e doar situaţia moldovenilor, ci a tuturor. Românii au chiar o secţiune aparte pe internet „Mândru că sunt român”, unde aproape toţi membrii sunt cei plecaţi peste hotare.
Cu o săptămână în urmă, la Pro TV, am văzut emisiunea România, te iubesc!, în care s-a vorbit despre ursul carpatin. Dincolo de faptul că emisiunea e întotdeauna foarte bună, tema aceasta m-a sensibilizat în mod deosebit. Mai ales când s-a vorbit despre viitoarea autostradă Deva-Lugoj. S-a menţionat faptul că autostrada va distruge un habitat natural al urşilor, precum şi posibilitatea lor de a trece din Apuseni în Meridionali şi invers. Pentru cei care nu ştiu, în acel habitat al urşilor m-am născut eu. Autostrada ar trebui să treacă la zece kilometri distanţă de casa părinţilor mei.
Însă această nostalgie m-a făcut să înţeleg ceva mai mult: indiferent cât de dor îmi este de pădurile de acasă, oricât de mult aştept concediul să merg la Tomeşti, Chişinăul e casa mea. Şi simt asta chiar dacă AIE s-a destrămat, chiar dacă avem nu drumuri cu gropi, ci aproape gropi cu drumuri, chiar dacă nu avem mare sau munte. Nu mă simt în străinătate la Chişinău.
Asta înseamnă casa cea de toate zilele. Locul în care stai cea mai mare parte din an, fără să simţi că eşti într-un loc nepotrivit, că nu ai ce căuta acolo sau că soarta ţi-a jucat o festă.
Chişinăul e locul în care mă simt bine, oraşul în care muncesc – şi toate dezamăgirile mele legate de situaţia politică din Republica Moldova nu demonstrează altceva decât că am nişte aşteptări de la politicieni. Aşteptări pe care nu le-aş avea de la politicienii georgieni sau japonezi.
Încordarea cu care am ascultat informaţiile despre urşii bănăţeni (cum ar fi cei de la Luncani) arată interesul meu pentru locul în care m-am născut. Cu aceeaşi încordare însă ascult orice ştire legată de Chişinău. Mai ales când sunt în România. Pentru că nu văd şederea mea aici nepotrivită sau provizorie.
Faptul că nu mai suport gafele politicienilor, că nu mai vreau să văd ştirile, nu reprezintă altceva decât furia că suntem înşelaţi. Furia asta, pe care o simţim, e dovada că ne pasă. Şi politicienii nu realizează că toţi atârnă de o creangă, iar creanga asta e în pomul pe care îl reprezentăm noi, toţi cei care identificăm Moldova cu casa noastră. Dacă vor continua să îşi caute doar propriul interes, furia noastră va creşte suficient de mult încât să ne convingă că e timpul să le tăiem craca de sub picioare. Fiindcă îşi fac de cap la noi acasă, pe seama noastră.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
