O agresivitate ce este trădată prin încordarea continuă a moldoveanului.
Mergi pe stradă – eşti înghesuit, împins. În magazine nu ţi se răspunde în română, şi chiar dacă ţi se răspunde, ai impresia că deranjezi vânzătorul de la o meditaţie profundă. O seară într-un local nu poate fi concepută fără un meci cu chelnerii, fără priviri tăioase la coada de la WC. Puţini dintre noi au norocul de şefi normali, care să nu împroaşte cu bale non-stop, care să ştie să vorbească relaxat şi să-şi considere angajaţii oameni obişnuiţi, nu sclavi. Moldovenii şi locuitorii Moldovei sunt încordaţi tot timpul, de parcă am fi pe un ring de box şi se termină o repriză, dar trebuie să înceapă imediat alta. Poate că noi ne-am obişnuit cu asta. Poate că unora dintre noi chiar le place agresivitatea mocnită şi încordarea permanentă. Dar pentru un străin – e de groază. După o perioadă în Moldova, majoritatea străinilor vor uita de mâncarea noastră delicioasă, vor uita de verdele cu care ne mândrim, vor uita de vinul moldovenesc, vor uita şi de ospitalitatea pe care o laudă la început. Pentru că ospitalitatea noastră are un bonus, include şi agresivitatea şi momentul culminant în care moldoveanul, rusul sau găgăuzul din noi se bate cu pumnul în piept, vrea să arate cine-i şeful, să se ştie clar care pe care. Şi în momentul ăsta străinul se cară, fără să mai vrea vreodată să se întoarcă, pentru că în alte părţi poţi trăi liniştit, fără să ai senzaţia apăsătoare că paharul s-a umplut.
Când se întâlnesc doi moldoveni, deşi sunt prieteni – ambii tac, aşteaptă să salute celălalt primul.
Agresivitatea noastră are o origine sovietică, pentru că se regăseşte şi în celelalte republici ex-sovietice. Sovieticul vrea să pună întotdeauna primul drapelul pe reichstag şi reichstagul este în celălalt. Reichstagul sunt toţi ce ne înconjoară – cu căţel şi cu purcel.
Agresivitatea noastră vine din lipsă de civilizaţie. Asta se simte după greutatea cu care rostim cuvintele: bună ziua, mă scuzaţi, mulţumesc, cu plăcere. Până noi o să învăţăm să le folosim simplu, firesc – străinii o să ne spună: la revedere, noapte bună!
