Câteva întrebări pentru ambasadorul rus

 În ajutorul acestor savanţi nazariţi, romaniţi, burueniţi, tabăriţi, duracoviţi şi statiişti vine, în ultimul timp, şi Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin. Bineînţeles, folosind aceleaşi vechi şi cunoscute clişeele staliniste pentru a ne învăţa cum să tratăm „corect” problemele sensibile – denumirea limbii noastre, foametea organizată din 1946/47, deportările, gropile de var, ocuparea Basarabiei din 1812 şi 1940. Mai ales că şi acestea au fost generate şi dirijate tot de Rusia…
Pentru a clarifica unele momente, îi adresez dlui ambasador câteva întrebări.

1. Şi totuşi, Pactul Ribbentrop-Molotov (în special protocolul secret adiţional) a fost sau nu o înţelegere ori un târg politic între Stalin şi Hitler de împărţire a Europei, inclusiv a Basarabiei, între cei doi tirani?

2. A fost Stalin un manager bun (expresie folosită în ultimii ani de unii politicieni ruşi, care şi-a găsit reflectarea şi în unele manuale de istorie pentru elevii claselor superioare din Rusia) sau un călău, pe timpul căruia au murit în Gulag şi închisori peste 20 mln. de oameni din fosta URSS? Aici putem adăuga şi cei 42 de mii de cetăţeni sovietici, în dreptul condamnării cărora stă semnătura lui Stalin.

3. În nota ultimativă a URSS, adresată Guvernului român la 26 iunie 1940, se menţiona faptul că „Basarabia era majoritar populată de ucraineni”, iar deja la 5 iulie 1940, în Comunicatul TASS despre parada militară din Chişinău, se spune că în Basarabia locuiesc 2/3 de moldoveni. În zece zile „Basarabia majoritar populată de ucraineni” se transformă în una cu 2/3 de moldoveni. De unde, când şi cum au apărut aceşti moldoveni (doar şi Lenin, şi Marx, şi Engels, şi alţi savanţi au menţionat în multiple lucrări că aici, în Basarabia, locuiesc români şi că limba pe care o vorbesc – e româna)? Cine sunt, aşadar, falsificatorii, dle Kuzmin?

4. În 1946-1947 în RSSM a fost provocată o foamete nemaivăzută. Ca şi în Ucraina în timpul Holodomorului, în RSSM sovieticii au curăţat toate hambarele, podurile până la ultimul grăunte, lăsând să moară femei, copii, bătrâni, dar şi bărbaţi în floarea vieţii, reîntorşi de pe front. Reflectarea acestui eveniment în manualele de istorie de asemenea se încadrează în conceptul falsificării istoriei şi denigrării Rusiei ca ţară eliberatoare sau este un adevăr istoric incontestabil?

5. De ce rudele mele, oameni simpli – ţărani, un lemnar, casnice, dar foarte muncitori şi foarte buni gospodari de diferite etnii (români, bulgari, ruşi, găgăuzi, greci), după 1940 au fost deposedaţi de avere şi deportaţi în Siberia? Poate anume din cauză că erau gospodari şi harnici? Cine-şi va cere iertare de la ei şi urmaşi lor? Cine le va întoarce averea, de care au fost nelegitim deposedaţi?

6. Primul preşedinte al R. Moldova, Mircea Snegur (dar el ştie ce spune), scrie negru pe alb că războiul de pe Nistru din 1992 a fost un război declanşat de Federaţia Rusă contra R. Moldova. Această declaraţie a lui Snegur a fost susţinută şi prin Hotărârea CEDO „Ilaşcu versus R. Moldova şi Federaţia Rusă”.

7. Naziştii au comis multe atrocităţi pe teritoriul fostei URSS, dar şi în celelalte teritorii ocupate, fapt pentru care au fost condamnaţi de Tribunalul de la Nurnberg, dar când vor fi condamnaţi călăii stalinişti, regimul totalitar comunist sovietic?

8. Domnul Kuzmin învinuieşte unele partide de dreapta din actuala conducere a R. Moldova de faptul falsificării istoriei prin studierea istoriei românilor… Poate mai întâi rezolvaţi problema adevărului istoric la dumneavoastră, în Rusia, şi după aceasta ne învăţaţi ce istorie să studiem? Căci şi în Rusia, bunăoară, de mai mulţi ani, are loc o mare dispută privind reflectarea obiectivă a evenimentelor istorice, în special, a Marelui Război pentru apărarea Patriei. Dar, odată cu dispariţia URSS şi desecretizarea multor documente din acea perioadă, s-a format un nou concept. De exemplu, acela că Armata Sovietică a fost nu numai eliberatoare, dar şi ocupantă, soldaţii sovietici nu numai au salvat femei de la moarte, dar au şi violat (nu doar în Germania), că în urma acţiunilor militare din preajma Berlinului în aprilie-mai 1945 Jukov şi Konev s-au lansat într-o competiţie cine primul va cuceri Berlinul şi au trimis la moarte peste 800 de mii de soldaţi sovietici etc. Oare aceste fapte, în viziunea unor politicieni ruşi, sunt elemente de falsificare a istoriei?

Timp de peste 70 de ani ai puterii sovietice, patrioţi şi eroi erau consideraţi Pavlik Morozov, Al. Matrosov (apropo, erou-fantomă), Şciors şi Frunze. În aceeaşi perioadă, Nikolai al II-lea era considerat cel mai mare duşman al poporului, iar Stalin şi Lenin – sfinţi şi idoli. După bătălia de lângă Moscova din 1941, general-locotenentul Andrei Vlasov (unul dintre cei trei generali care au salvat Moscova) era ridicat în slăvi, iar puţin mai târziu – tratat ca duşman şi trădător. Astăzi în Rusia eroi deja sunt Denikin şi Kolciak, iar ţarul rus a fost canonizat. Acest şir de exemple poate fi continuat la infinit. Atunci apare întrebarea firească: „Fiecare popor şi stat independent îşi alege singur eroii sau trebuie să fie indicaţi numai de Rusia şi lor să le batem mătănii?”. Avea dreptate, se pare, Margaret Thatcher când, prin anii ’80, spunea că „niciodată nu ştii ce se va mai întâmpla în trecut la ruşi”…

Faptul că, în sfârşit, un conducător al R. Moldova a declarat sus şi tare că este român şi vorbeşte limba română, deoarece aşa au fost părinţii şi bunicii lui, nu trebuie să fie catalogat ca ceva ieşit din comun. Prin asta se doreşte să ne debarasăm de minciună şi să punem în capul mesei adevărul. Prin asta se luptă cu falsificarea istoriei şi cu cei care au falsificat-o cu bună ştiinţă, pentru a se căpătui.

Leonid Adarii, pentru TIMPUL