Această temă, reieşind din potenţialul populist al ei, este o „pilulă” ideală pentru sustragerea atenţiei de la alte probleme sau pentru a o face pe „luptătorul pentru solidaritatea muncii”.

Sunt conştient că, dacă e să comparăm un salariu minim pe economie de 1100 de lei şi retribuţia lunară de 100 de mii de lei a managerului Băncii de Economii, e mai simplu să-l cobori pe al doilea (la salariu mă refer), decât să-l majorezi pe primul.

Trebuie să fim conştienţi că sunt două lucruri diferite, chiar şi comparabil cu salariul preşedintelui Republicii Moldova sau al altor funcţionari de rang înalt.

Peste tot în lume managerul unei companii este direct responsabil pentru dezvoltarea şi profitabilitatea acesteia. În aceste condiţii, un manager care poate gestiona cu succes o companie, aducând profituri de sute de milioane, preţul acestuia, lejer poate ajunge la câteva milioane. În caz contrar, „ţi-l fură de sub nas concurentul”.

Oamenii care aduc bani buni – costă bani buni!

Acest principiu se referă la orice domeniu de activitate. Managerul bun este un mercenar, care a investit bani şi timp în creşterea capitalului său intelectual, după care este în aşteptarea dividendelor.

Curtea de Conturi a lansat recent o serie de venituri ale unor manageri din aviaţie. Auditorii de stat au descoperit că în doi ani sporurile şi premiile acordate în aviaţia civilă au depăşit suma de 300 de milioane de lei. De exemplu, directorul general „Aeroport Catering”, Elena Ciobanu, a obţinut în 2011 venituri lunare de 67 de mii de lei, dublu faţă de 2010. Directorul companiei MoldATSA, Dorin Stati, a avut, în 2011, o remunerare lunară de circa 42 de mii de lei, cu 17 mii de lei mai mult decât în anul precedent. Ex-directorul Aeroportului Internaţional Chişinău, Roman Podcorîtov, care şi-a dat recent demisia, a avut în 2010 un salariu lunar de 36 de mii de lei, iar în 2011 – cu 3 mii de lei mai puţin.

Anterior au fost enunţate venituri lunare de zeci de mii de lei şi a managerului general al companiilor „Moldtelecom” şi Banca de Economii, şefilor ANRE şi ANRCETI.

Aceştia au devenit automat „duşmanii poporului muncitor”. În acelaşi timp, nu cred că cineva a analizat eficienţa fiecărui manager în parte. Ce fonduri gestionează? Cum a contribuit la capitalizarea acestora? Ce profituri a generat? Cu alte cuvinte, câţi bani a adus statului şi, respectiv, fiecărui contribuabil în parte?

În cazul unei atitudini populiste, companiile de stat vor fi „aruncate” în mâinile unor manageri care vor veni în aceste funcţii din motive „declarativ biblice”. Iar după aceasta, salariile austere vor fi compensate de venituri obţinute din mite sau extragerea banilor din circuit prin diverse companii „magice”.

O formula transparentă ar fi remunerarea în funcţie de veniturile generate. Astfel, ar fi pentru toţi foarte clar cum se ajunge la veniturile lunare de zeci de mii de lei.

În statele „civilizate” principiile de formare a salariilor sunt extrem de transparente, pentru a nu fi un motiv de scandaluri, lucru care loveşte, câteodată în reputaţie, astfel trăgând la fund acţiunile.

De exemplu, fostul director general al Google, Eric Schmidt, în prezent preşedinte al grupului, a primit pentru anul trecut, când a fost înlocuit, un pachet salarial de 101 milioane de dolari, incluzând un salariu de 1,25 milioane de dolari.

Directorii executivi ai marilor companii din SUA câştigă în medie 12,9 milioane de dolari pe an fiecare, sumă care este de 380 de ori mai mare decât câştigul anual al unui american obişnuit. Managerii aflaţi în poziţii de CEO primesc cea mai mare parte din bani sub formă de bonusuri de performanţă şi pachete de acţiuni, în timp ce salariile lor de bază reprezintă doar 20-25% din întreg.