„Un bun punct de plecare este în același timp trivial, dar amuzant și concludent: româna de restaurant, așa cum se vede și se aude în cele două țări. Oricine a fost la Chișinău știe că, dacă vrei un espresso lung, trebuie să ceri cafea americană, care e civilizat de concentrată, și nu zeama transparentă care ți se propune sub acest nume în România. Dacă vrei apă minerală, acidulată, nu o cere ca atare, fiindcă e posibil să primești apă plată; e preferabil să spui cu gaz. În fine, salata de vinete e mai degrabă icre de vinete, așa cum se spune și în Moldova de dincoace.
Lista de astfel de lucruri ar putea continua cu friptura de vită care e steak și multe altele. Dacă în toate cazurile de mai sus avem câte două nume diferite pentru același lucru, există și un nume care înseamnă două lucruri diferite: zacusca. La noi, e pasta de legume care se consumă mai ales în post, la prietenii moldoveni, e ceea ce aici am numi aperitiv sau hors d’oeuvre.
Bineînțeles, diferențele se găsesc și în altă parte decât în meniuri. Acum câțiva ani, am scris un manual de stil pentru o rețea TV din Moldova. Oamenii din televiziunile respective mi-au cerut repetat o listă de termeni românești “corecți” de televiziune. În Moldova, ceea ce noi numim burtierăse numește titră, iar mașinăria căreia noi îi spunem prompter, cea care afișează textele prezentatorului, e poreclită, mai tandru, sufleur. Le-am spus prietenilor moldoveni că în româna de specialitate a televiziunii și filmului e un haos total. Uneori, unuia și aceluiași lucru i se spune în două feluri diferite în două televiziuni diferite. De exemplu, comentariul prezentatorului acoperit de imagini din regia de montaj e ba off, ba voice over. Nu există motive să consideri terminologia din PRO TV superioară celei din Antena 1 și cu atât mai puțin să crezi, aprioric, că România e mai grozavă decât Moldova în speță. Am făcut un soi de glosar de termeni de specialitate, așa cum se folosesc la București, la sfârșitul manualului de stil, și lumea a părut mulțumită.
Dacă mergem la instituții, Parchetul din România e Procuratura din Moldova, iar echivalentul jandarmului nostru este, peste Prut, carabinierul. Probabil, există mii de astfel de diferențe, dar toate au un numitor comun. Care e acesta?
Înapoi la restaurante și făcând un pas mare, de câteva sute de kilometri, de la Chișinău la Ruse, și acolo găsești meniuri în românește. Explicația e ușor de intuit, Ruse e mai aproape de București decât Sinaia, iar prețurile la unele lucruri – inclusiv echipamente electronice – sunt sau au fost până nu de mult simțitor mai mici în Bulgaria. Ce găsim în meniurile de la Ruse? Ciudățenii gen gât de porc, care va să zică ceafă de porc, sau bilă de orez, pentru care n-am un echivalent în românește, dar vă puteți imagina ce este. O garnitură.
E clar, în enumerarea de mai sus, că meniurile de la București și Chișinău sunt în limba română, perfect inteligibile mutual. Nici cafea americană, nici espresso lung nu sunt greșeli de limbă, ci doar denumiri de dată recentă, apărute fie sub influențe culturale diferite, fie, în alte cazuri, spontan, într-unul sau altul din locuri. Avem, deci, și răspunsul la întrebarea de la început. Ceea ce desparte România de Moldova e (deocamdată cel puțin) superficial, recent, achiziționat. De unit, ne unesc însă o mie sau două de ani de limbă și trecut comun. Depinde ce vom ști să facem cu el”.
Sursa: comanescu.ro
