Ce se întâmplă cu vectorul european al R. Moldova?

Moscova şi… coincidenţele

În spaţiul în care ne aflăm, e foarte riscant să crezi în coincidenţe. Lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu şi nu spun asta fără temei – este vorba de mai multe lucruri, cel puţin, bizare care s-au petrecut în ultima vreme şi care arată un anumit interes faţă de ceea ce i se poate întâmpla RM sau faţă de ceea ce declară liderii AIE că ar trebui să i se întâmple RM. Şi dacă până la constituirea actualei Alianţe aceste vorbe s-au mai rostit – pentru că, cel puţin din 2005 încoace, problema integrării europene era pe buzele tuturor -, acum lucrurile s-au complicat, s-au schimbat în sensul că chestiunea aceasta chiar se întâmplă. Nu integrarea europeană propriu-zisă, e adevărat, dar dorinţa de integrare începe să capete contur. Şi în acest context care, sigur, se leagă şi de alegeri, şi de referendum, apar lucruri care i se întâmplă RM fără o explicaţie foarte clară. Aş numi aici şi un tip de campanie ce a apărut în presa internaţională dintr-odată, brusc, şi în care RM e asociată cu state cu care, în realitate, nu are nicio legătură, dar care e regizat în aşa fel încât să sune foarte prost în ochii opiniei publice occidentale. Nu spun că aceste lucruri sunt decisive, dar sunt importante, pentru că ele creează atmosferă, iar deciziile politice se iau într-o atmosferă. Această atmosferă, dacă este creată şi devine defavorabilă unui proiect de integrare a UE sau a unui proiect de extindere, atunci şi RM ar putea fi afectată. […] Adăugaţi la asta şi embargourile subite ale Moscovei, adăugaţi şi declaraţiile destul de dure ale Moscovei la adresa RM, dar şi a României şi cred că aşa vom avea întreg tabloul. Dacă luăm fiecare element disparat şi îl scoatem din context, s-ar putea să nu înţelegem chiar totul. Dacă avem în faţă tot tabloul, începem să ne punem întrebări şi acestea ar putea fi chiar pertinente. Senzaţia mea e că problema e vectorul pro-european pe care RM şi l-a asumat nu doar în vorbe, ci şi în fapte.

Embargouri şi pragmatism

Cred că este foarte important modul în care Rusă îşi va construi proiecţia politică şi geopolitică pe termen scurt şi mediu. Rusă este statul cu cei mai mulţi vecini şi negociază în acelaşi timp mai multe dosare. Şi poate că e nevoie să creezi o situaţie conflictuală într-o zonă, ca să ai o putere mai mare de negociere pe alte dosare… Fac o paranteză: vă aduceţi aminte – când în Rusia s-a desfăşurat Summitul UE – Federaţia Rusă, inamicul principal era România care, chipurile, ar fi dat foarte multe cetăţenii şi care ar face foarte mult rău în vecinătatea sa, numită de Federaţia Rusă „vecinătate apropiată”, şi toată lumea de la Moscova acuza România. […] Ideea pe care o tot auzim, că RM trebuie să fie pragmatică în relaţia cu Rusia, riscă să se transforme într-o frază lipsită de conţinut, pentru că nimeni nu înţelege ce e aceea pragmatism până la urmă sau unde ne va duce el. Aici e problema de fond. În ciuda unor declaraţii care s-au făcut foarte cosmetizate, foarte pline de speranţe la adresa Rusiei, au venit acele embargouri fără nici o justificare sau, aparent, fără nici o logică şi sigur că acest pragmatism trebuie redefinit sau trebuie schimbaţi parametrii relaţiei. Senzaţia mea e că, dacă vrem să păstrăm cuvântul pragmatic în relaţia cu Rusia, cel mai pragmatic lucru e reconfigurarea economică a RM, adică, identificarea unor pieţe alternative. Acesta ar fi cel mai pragmatic lucru şi, dacă ar fi să extragem, un lucru pozitiv din acest embargo cu care a fost ameninţată RM sau care s-a aplicat efectiv e această forţare, efectiv, pe care a resimţit-o Guvernul RM, ca să-şi caute alte pieţe pentru că de data aceasta lucrurile sunt serioase.

Puntea ca „niciunde”

S-a spus la un moment dat că RM, fiind între Est şi Vest, trebuie să fie un soi de punte între aceste două spaţii. Ideea de punte în această zonă, care s-a folosit şi la noi la un moment dat, trebuie să fie înţeleasă foarte bine. Puntea poate să fie un loc care te identifică drept nefiind niciunde. Când eşti punte nu eşti niciunde… Când ni se spune punte şi suntem aici, la frontiera euroatlantică, trebuie să fim foarte atenţi, pentru că ideea RM e să se apropie cât mai mult de UE, iar ulterior să se integreze în UE, deci, nu să rămână o punte. Nu am auzit niciun politician în RM care să spună: „Scopul meu în politica externă este să fac din RM o punte. Nu, vreau să o duc în UE”. Dacă rămâi punte, e un mare risc. În traducere diplomatică, asta ar însemna că nu eşti în interiorul clubului, ci în afara lui. Ţi se conferă titlul de punte peste care, dacă nu eşti foarte atent, pot să treacă mulţi şi atunci situaţia nu e deloc comodă. Nu mai vreau să repet aici parabola despre măgarul care s-a uitat când la o căpiţă, când la alta, până a murit de foame. Sigur, este nenatural să spui că un stat care se învecinează cu zona răsăriteană trebuie să-i întoarcă spatele sau să nu aibă nicio relaţie cu acest spaţiu. Evident că este natural să fie aşa. Problema este din ce poziţie faci asta. Şi Polonia a avut relaţii cu Federaţia Rusă – uneori bune, alteori mai puţin bune -, dar a făcut-o având garanţia că în spatele ei stau UE şi NATO.

Drumul spre UE şi Acordul de Asociere

Este o întrebare extrem de complicată, pentru că acest Acord de Asociere are mai multe dimensiuni, iar fiecare dintre ele are mai multe subcapitole. Se vorbeşte foarte mult în RM astăzi despre regimul liberalizat de vize, de pildă, care este o chestie concretă pe care omul o simte nemijlocit. În problema vizelor, însă, ai nevoie să fii credibil nu numai la nivelul Ministerului de Externe. Discuţia se mută la nivelul ministerelor de Interne şi dacă, de pildă, doar ministrul de Externe e cel care face parte din Delegaţia care promovează la Bruxelles şi UE statul RM, nu ştiu dacă asta e suficient, pentru că acolo atinge doar o dimensiune. […] În ceea ce priveşte aspectul politic, lucrurile trebuie discutate cu foarte multă atenţie pentru că atmosfera care se creează la nivelul UE s-ar putea să genereze probleme. Sunt foarte multe lucruri, astăzi, care nu sună bine la Bruxelles în ceea ce priveşte Balcanii de Vest şi unul dintre ele sugerează că i s-a dat prea multă putere Comisiei în gestionarea acestor state şi Comisia a generat acest regim liberalizat de vize, chiar dacă nu există agrementul statelor UE. Şi acolo s-a pornit o discuţie care, la rândul ei, alături de dezbaterile legate de migraţia din UE, riscă să creeze o atmosferă ce nu va fi favorabilă negocierii pe care RM o va avea cu fiecare stat în parte. Ca să obţii liberalizarea vizelor trebuie să obţii un agrement politic de la fiecare stat şi atunci sigur că atmosfera trebuie să fie una cât mai favorabilă. Deci, problema tehnică, care sună tehnic, despre cum să obţii liberalizarea vizelor, are în spate diverse învelişuri politice, geopolitice. Aici trebuie să fii foarte atent cum te ofertezi atunci când negociezi politic şi apare o dilemă care e permanent aproape în politica externă a RM: mergi la pachet cu Ucraina sau mergi separat de Ucraina?

Regimul liberalizat de vize

Ca să obţină acest regim liberalizat de vize, RM trebuie să fie conştientă de complexitatea problemei. Senzaţia mea e că termenele de un an, un an şi jumătate, care au fost rostite în ajunul începerii negocierilor, sunt foarte optimiste. Nu spun că nu ar fi bine să fie aşa, dar complexitatea acestor dosare – şi în România s-au văzut lucrurile destul de limpede – este mai mare. Diferenţa dintre RM şi România e că în momentul în care România se pregătea de aderare, Bruxellesul era şi el pregătit, iar oboseala aceasta a extinderii nu era atât de presantă. Deci, era într-un fel natural, chiar dacă unii mai strâmbau din nas, să continue procesul de extindere. Nimeni nu-şi punea problema că România sau Bulgaria trebuie ţinute în afara UE. Deci, era altă atmosferă. […] Va trebui să se ia o decizie – cum va fi ofertată RM pe viitor? Ca actor independent de orice pachet care, urmare a reculului pe care Ucraina l-a trăit recent, încearcă să ţâşnească pe turnantă şi să intre în UE singură? Sau merge, totuşi, la pachet cu Ucraina şi în momentul acela apar şi alte dificultăţi? Decizia aceasta, oricare ar fi, trebuie luată de autorităţile RM. Toate aceste lucruri trebuie puse pe hârtie, asumate. Nu spun că nu au fost până acum asumate, asupra multor dintre aceste dosare se lucrează intens. Dar lucrurile trebuie clarificate şi percepute în adevărata lor dimensiune. RM şi-a asumat calea de integrare europeană într-un moment mai puţin favorabil cum a fost când acest drum l-a parcurs România. A fost dificil şi în România, dar în RM totul e şi mai complicat.

Transnistria şi începuturile bune care se termină prost

Şi aici sunt două aspecte. Aspectul strict tehnic, care se leagă de liberalizarea vizelor, şi aspectul politic sau, dacă vreţi, geopolitic. Dacă RM este, într-un fel, pe prima pagină a discuţiilor bilaterale cu Rusia prin iniţiativa pe care Germania a avut-o, ăsta e un lucru bun. Dar poate să fie şi un lucru mai puţin bun, pentru că de multe ori în acest spaţiu traducerile nu sunt cele mai competente. Adică, proiectul de federalizare a început în anul 2000 cu un proiect al OSCE, care a fost la un moment dat susţinut de vreo patru ambasadori ai SUA, dar traducerea lui în limba rusă s-a numit Memorandumul Kozak. Deci, ceea ce a început ca o chestiune ce se putea discuta s-a terminat ca o poveste care a trebuit să fie respinsă în stradă. Ei cam aşa se întâmplă şi cu iniţiativele europene. Nu tot ce începe bine se termină bine în această zonă. Ce începe bine se poate termina prost. Şi atunci problema care trebuie să fie răspicat spusă şi la Chişinău – şi cred că într-o oarecare măsură este spusă, e că RM nu trebuie discutată în contextul chestiunii transnistrene, ci chestiunea transnistreană trebuie discutată în contextul RM. Cine încearcă să facă – fie din neştiinţă, fie din superficialitate – din RM o anexă a chestiunii transnistrene, riscă să împingă Chişinăul pe un drum completamente înfundat. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în momentul în care două mari puteri regionale, Germania şi Federaţia Rusă, negociază, în momentul acela trebuie să fii foarte precaut până unde merg acele negocieri şi cât este dispus fiecare actor să cedeze. Dar este dincolo de orice idee sau de orice bănuială că Germania a avut un alt tip de agendă când a propus acest aranjament sau această dezbatere cu Federaţia Rusă, nici vorbă de aşa ceva.