Ce se întâmplă în România?

Prin februarie – martie, treaba mergea conform planului: grupări neidentificate şi fără adeziuni politice clare dădeau foc la chioşcurile de ziare din centrul Bucureştiului şi aruncau cu pietre din pavaj în jandarmi. Intervenţiile jandarmilor erau catalogate drept brutale şi ilegale în condiţiile în care aceste intervenţii nu s-au deosebit cu nimic de cele ale forţelor de ordine din Londra, Paris sau Berlin. La ce te poţi aştepta după ce incendiezi şi distrugi? Alte grupări uşor neidentificate cu nostalgii de tipul 68-ului parizian încercau să ocupe facultăţi din centrul Bucureştiului – fără ca printre iniţiatori să se numere vreun student. Ameţeala din primăvara cu zăpadă s-a potolit după o schimbare bruscă de guvern.

Nu a prea înţeles nimeni de unde atâta grabă cu mai puţin de jumătate de an înaintea alegerilor. Orice partid de opoziţie (sau coaliţie, sau uniune) ar fi putut aştepta să câştige zdrobitor alegerile. În România teoriile politice clasice nu prea funcţionează, aşa că USL a ales să îşi erodeze capitalul electoral trecând la guvernare. Episodul celei de-a doua suspendări a lui Traian Băsescu va rămâne un mister a cărui rezolvare va cădea în sarcina istoricilor. Fondul referendumului a fost clar – românii nu-l mai vor pe Băsescu, însă nu a fost îndeplinită forma: cvorumul de 51%. Cum România şi-a cedat o parte din suveranitate prin aderarea la Uniunea Europeană intervenţia celor de la Bruxelles a fost una normală: forma este la fel de importantă ca şi fondul.

Acum apele s-au mai limpezit în România: taberele sunt clar delimitate şi începe circul electoral. Va fi un spectacol frumos – deşi va fi unul trucat. Ca în filmele de acţiune, cascadorii vor fi cei care îşi vor rupe gâtul – vedetele vor apărea doar în prim planuri sufleteşti şi la poza de final, aceea pentru afişul de promovare. Greu de spus cine va câştiga alegerile: USL a pierdut cel puţin 10% din intenţiile de vot, în vreme ce fostul PDL a reuşit să se camufleze astfel încât, să îşi şteargă urmele unei guvernări marcate de criza economică din care nu au lipsit năravurile locului, nepotismele şi corupţia.

Unirea cu Republica Moldova nu a intrat pe agenda niciunui partid major, ceea ce pe de o parte este bine: duşmanii de la Chişinău latră degeaba la lună – în România nu există „unionism de stat”. Redobândirea cetăţeniei române a rămas la locul ei: (cu unele piedici birocratice) oricine vrea să îşi recapete actele româneşti o poate face mult mai repede decât în urmă cu cinci ani. Relaţiile dintre Chişinău şi Bucureşti sunt normale şi relaţiile cu Uniunea Europeană merg înainte. Nimic deosebit, nimic spectaculos – poate şi de aceea normalitatea plictiseşte. Duelurile retorice de la Bucureşti trebuie privite ca un spectacol, atâta vreme, cât elementele principale ale relaţiei România – Republica Moldova nu sunt primejduite.