În această zi poți distinge, din mulțimea de trecători, cine este cadru didactic. Îl vei recunoaște ducând în brațe buchete mari de flori, îmbrăcat în aceleași haine stil clasic, ușor parfumat, mergând pe jos (în transport comun), cu geantă tip servietă. Dacă acest stil, pe care îl vedem în fiecare zi, ne lasă indiferenți, atunci, pe 5 octombrie, omul acesta ne va atrage atenția, poate mai mult datorită buchetelor enorme de flori pe care le duce cu un fel de mândrie ascunsă. Dar și așa, cu florile în brațe – simbol al gratitudinii, îl recunoști pe dom”profesor, după tristețea din ochi, după privirile îngândurate, retrase în pământ, cu gândul la 40-50 de caiete, pe care trebuie să le verifice în mod prioritar. Și totuși pășește mândru, are și cu ce, și pentru ce. Azi se mai „aruncă” în profesor cu flori. Și mai există un adevăr: un profesor cu cât e mai trist, cu atât mai multă speranță dăruiește elevilor.
Chiar și așa, cu toată tristețea lui înmagazinată de la cei din jur, profesorul, în orice perioadă istorică, în orice mediu social, în orice țară, nu a făcut compromisuri, nu a fost o persoană controversată, nu l-au tentat politicile, nu l-a tentat supremația. L-a interesat doar prietenia cu cel mai bun partener – Catedra. Mă refer la cei care știu să-și însușească onoarea de pedagog, iar din clipa în care a pășit această treaptă, încolțește în el o sămânță de floare, numită domn”Trandafir. Îl cunoști de la distanță, zici că este scris pe fruntea sa – profesor. Odată înrolat în această armată, devine general, dar nu caută să conducă cât mai autoritar, ci să păstorească. Răbdarea e cuvântul-cheie la care se roagă, devenită și urarea tradițională a discipolilor săi.
Setea de adevăr, de autentic mă face să rezist
Mi-am îndreptat și eu caracterul la școala răbdării, a rezistenței la munca extenuantă pe o remunerare derizorie, la însușirea conștiinței muncii pe o răsplată morală care este apreciată peste mulți ani. Mi-am format ideea moralității pe un teren al imoralității într-o țărișoară în care banul și interesul tronează, pentru că există obligația morală de a fi inteligent, așa cum există vina de a fi prost. Așadar, setea de adevăr, de autentic mă face să rezist, să fiu mai puternică, să nu-i dezamăgesc pe colegii mei, pe mulți dintre cei care-mi sunt modele. Prin calitatea învățăturii lor, prin gândirea lor terapeutică de a îndrepta tinerii cu fața spre carte, spre cunoaștere, prin sacrificiul lor, trag lumea înainte, chiar dacă unii pot sfârși martir sau pot rămâne în anonimat. Norocul și onoarea mea este că lucrez la liceul al cărui patron spiritual este Alecsandri, iar director este Daniela Vacarciuc. Respectul și dragostea mea se îndreaptă spre decanii de vârstă ai școlii: Elena Vasilache m-a învățat să nu am tâmple fals cărunte; Alexandra Tănase (prof. de limba și lit. română, Liceul „Gaudeamus”) îmi creează convingerea că salvarea umană se află în Biblioteca sufletelor noastre; Nina Șaptefrați (prof. de chimie, Liceul „V. Alecsandri”) îmi amintește în fiecare zi că dimensiunile valorilor sunt nelimitate; Tamara Cristei (prof. univ., USM) mă îndeamnă să mai cred că cea mai mare bucurie a omului stă în intelectul său fin; Nicanor Țurcanu (prof. univ., USM) amintește mereu că sufletul are pace doar atunci când valorile sunt adevărate paradisuri, dacă știi să le îngrijești.
Aceasta e lumea adevărată a valorilor. În acești oameni există inteligență și râvnă, prin cuvântul lor plin de adevăr scriu și se înscriu în pagina cerească a Timpului.
Silvia Strătilă
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
