Elena își amintește că, atunci când era mică, îi plăcea să se joace cu lutul. „Când mergeam la mare, găseam lut albastru și lipeam ceva încontinuu”, povestește ea. Deși bunicul său sculpta jucării din lemn, iar celălalt bunic și mama ei puteau reproduce din lut creațiile altora, ei nu și-au dezvoltat acest talent.
Totuși, familia Elenei a observat aptitudinile artistice ale ei și au dus-o la școala de pictură. După care a urmat Colegiul și Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP), unde Elena Frunze a ales să studieze ceramica. „Nu am regretat niciodată alegerea făcută. Am avut un pedagog foarte bun, care era și cercetător la Academia de Științe, Mihai Grati. El ne-a învățat nu doar să ne iubim specialitatea, ci și ceramica, ca o formă majoră a artei”, explică Elena. Deși mulți nu înțelegeau la ce se referă ceramica și o asociau doar cu oalele, Elena a înțeles că este vorba despre o cultură întreagă.
Dragostea pentru arta populară, Elena Frunze tot de la tutorele, Mihai Grati, a deprins-o. El îi ducea în sate, la meșteri de la care învățau diferite tehnici. Cu el au fost și în România. „Acolo mi-a plăcut diversitatea de materiale și câte lucruri se fac în domeniul acesta. Ceramica se folosește practic pentru orice”, povestește Elena. Dintre meșterii pe care a avut să-i cunoască, Elena îl admiră cel mai mult pe meșterul popular Zaharia Triboi, unul din primii pe care i-a cunoscut și unicul din R. Moldova care face ceramică neagră. „De la el am aflat de ce ea este neagră. Fiindcă nu este vorba despre lutul specific, ci despre o ardere specifică a acestuia”, afirmă Elena.
Tradiționalul – cheia spre trecut
Când era studentă, a fost în satul Cimișeni, un vechi centru de olărit de 200 de ani. Priveliștea locală a întristat-o. Mergea pe ruinele caselor meșterilor olari. Singurul care rămăsese era meșterul Zingaliuc și făcea bibelouri, mai puțin în stil tradițional, mai mult în stil ucrainean. „Câte ceva s-au păstrat, dar mai mult prin podurile caselor. Am selectat foarte multe vase care acum sunt expuse la Muzeul Etnografic”, spune Elena. Astfel, datorită pasiunii sale față de activitatea meșterilor populari, acum Elena lucrează la teza de doctorat pe tema „Ceramica tradițională”, pentru a afla cum s-a ajuns la formele actuale ale obiectelor din lut.
Deși ceramista recunoaște că în creațiile ei se regăsesc influențe tradiționale, ele sunt realizate, deja, din alte materiale. „De ce să nu folosim ceea ce ne-au lăsat generațiile trecute? Ăsta este patrimoniul nostru și îmi place să-l studiez. Necunoscându-l nu vom putea face lucruri interesante. În fiecare lucrare trebuie să existe o urmă a tradiționalului. Nu zic că trebuie să fie copiată, dar lucrarea trebuie să aibă o greutate, un conținut”, explică Elena Frunze care consideră că un exemplu demn de urmat este Vlad Bolboceanu, unul dintre cei mai mari ceramiști contemporani pentru care „burluiul a fost un model de inspirație”. „Noi nu trebuie să negăm formele tradiționalului, fiindcă el ne ajută să înțelegem mai bine ce a fost în trecut”, explică Elena.
„Fiecare student este o personalitate aparte”
În prezent, tânăra este lector la AMTAP, catedra Ceramică, de care nu se poate despărți. „Chiar dacă nu prea avem condiții și avem mai multe puncte de lucru, mi-am spus că dacă este ceva ce pot face pentru această catedră, eu am s-o fac!”, spune Elena cu toată convingerea.
Se pare că olăritul este din ce în ce mai popular, astfel încât, mulți absolvenți aleg anume această activitate în schimbul celei artistice. Mai mult, acesta aduce și venit. „Mulți oameni, de alte facultăți vor să învețe olăritul facultativ, doar fiindcă li se pare interesant. Mai târziu am aflat că există și o terapie cu lut, fiindcă acesta liniștește”, povestește Elena. Aceasta a fost invitată, în toamna anului 2013, să învețe un grup de ingineri IT să olărească.
Totuși, în rândurile studenților actuali olăritul nu este tocmai popular. „Lor li se pare complicat. Le place să facă orice în afară de asta. Până prind gust și dragoste”, spune ceramista în timp ce demonstrează cum se confecționează o oală obișnuită. Elena iubește mult ceea ce face. Mai mult, ea nu-și amintește să fi avut emoții, iar prima lecție a decurs foarte bine. „Am emoții când studenții dau examene, pentru rezultatele lor mă prezintă și pe mine. În rest, mă simt liberă și mă strădui să fiu cât mai aproape de student, ca să-l înțeleg”, explică ea.
