Pentru lichidarea consecințelor catastrofei, din R. Moldova au fost recrutați forțat câteva mii de tineri. În prezent, cei care au mai rămas în viață sunt grav bolnavi și își amintesc cu groază de clipele petrecute într-un loc lipsit de viață.
După explozie, în fostele republici sovietice a început recrutarea oamenilor. Aceștia erau mințiți că vor merge la instruiri în diferite regiuni ale țării, dar în realitate erau transportați la Cernobîl să lupte contra unui inamic invizibil și despre care nu știau nimic – radiația.
Câteva luni de coșmar a trăit atunci și Petru Avasiloaie din satul Șuri, Drochia. Când a fost chemat, bărbatul avea 31 de ani, era însurat și creștea doi băieți, iar cel mic abia împlinise două luni.
„Voi toți mergeți la Cernobîl”
Până la începutul lunii iulie din 1986, Petru reușise să scape de recrutare de două ori, însă a treia încercare nu s-a soldat cu succes. „Eu m-am dus la centrul raional pentru că aveam niște cunoscuți acolo. Mă gândeam că o să le pun aldămaș și o să scap și de data asta, dar m-au prins când treceam controlul medical și m-au încărcat forțat într-o mașină. Nu aveam nimic cu mine, nici mâncare și nici haine. Soției i-am spus că mă întorc în câteva ore și nici n-am reușit să-mi strâng în brațe copiii”, povestește emoționat Avasiloaie.
El susține că inițial li s-a spus că merg la instruiri în localitatea Țelina, dar în realitate au ajuns la Odesa, unde au fost îmbrăcați în haine militare. „Voi toți mergeți la Cernobîl! Dacă cineva o să încerce să fugă va fi considerat dezertor și va fi pedepsit dur”, aceste cuvinte, rostite de un comandant, se învârt în mintea lui Petru și astăzi.
Clădire părăsită din Cernobîl. Foto: Daniel Dalton, 2014
„Cine vrea acasă peste 14 zile, să facă un pas înainte”
Moldoveanul își amintește că a ajuns la Cernobîl într-o duminică, iar primele imagini l-au îngrozit. Pădurile și pășunile arătau ca după un incendiu devastator. În afară de militari, în zonă nu mai locuia nimeni, nu se vedeau nici păsări și nici animale. „Parcă era sfârșitul lumii. Noi trăiam în niște corturi. Acolo mâncam, dormeam și mergeam la veceu. În primele zile, de mine s-a apropiat un băiat, care era acolo de mai mult timp. Acesta mi-a spus că atunci când comandantul va întreba cine vrea acasă mai repede, în niciun caz să nu fac un pas înainte. Ziua următoare, noi am format un rând, iar cineva dintre superiori a întrebat: „Cine vrea acasă peste 14 zile, să facă un pas înainte. Mulți au făcut pasul și asta i-a costat scump”, spune bărbatul și imediat îi dau lacrimile.
El zice că după ce, timp de 10 zile, acei tineri au efectuat lucrări chiar lângă reactorul care explodase, nimeni practic nu-i mai recunoștea. De pe ei se jupuia pielea, aveau sângerări din nas și din urechi. Nu mai realizau ce se petrece în jur. Când cei responsabili au văzut că starea lor este critică, i-au trimis să moară acasă.
Avasiloaie este conștient că mai trăiește pentru că a lucrat departe de reactor. El se ocupa de măsurarea gradului de radiație de pe unitățile de transport din zonă.
Lucrau 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămână
Petru își amintește că acolo toți aveau un regim infernal de muncă. „Lucram în două schimburi. Fiecare schimb dura câte 12 ore. Nu aveam nici o zi liberă. Pentru asta ne plăteau câte 3 ruble și 80 de copeici pe zi. Aceștia nu erau bani. Spre exemplu, cei care lucrau acolo în civil primeau câte 4-5 mii de ruble pe lună, pe atunci erau bani nebuni”, susține bărbatul. Potrivit lui, muncitorii erau hrăniți foarte rău, ba chiar erau cazuri când băieții se luau la bătaie pentru mâncare.
Pe lângă toate astea, el se arată indignat și de faptul că din R. Moldova au fost recrutați mulți tineri care încă nu erau căsătoriți și nu aveau copii. Un comandant i-a spus că cei de la departamentul misiuni speciale din țara noastră au fost proști atunci când au selectat oamenii. În Cecenia au fost recrutați doar bărbați de peste 35 de ani, care deja aveau copii, dar ai noștri n-au ținut cont de acest lucru. „Atunci când părinții au aflat că copiii lor au ajuns la Cernobîl, veneau și plângeau acolo, îi rugau pe comandanți să le permită să revină acasă. Soțiile veneau după soți. Era o jale de nedescris”, își amintește cu groază Petru.
Atunci ziarele scriau că oamenii revin la casele lor din Cernobîl, însă în realitate, cei care lichidau consecințele spun că lumea fugea de acolo cât mai departe.
„Iată-l pleacă, o să moară zilele astea”
Cât timp au stat acolo, tuturor li se spunea că vor pleca acasă atunci când vor acumula 24 de roentgeni (cantitatea de radiație pe care o poate suporta organismul uman). Potrivit moldoveanului, periodic oamenii erau consultați de medic, li se dădeau medicamente, însă el consideră că trupul său a absorbit mult mai multă radiație, deoarece a stat acolo peste patru luni. „Când m-am dus încolo, eram băiat zdravăn, aveam 1.80 m și cântăream 110 kg. Peste patru luni după catastrofă cântăream doar 65 kg, iar oamenii din sat spuneau: „iată-l pleacă, o să moară zilele astea”. „De atunci n-am mai pus pe limbă nici gram de băutură pentru că mă simțeam foarte rău”, povestește bărbatul de la nord.
Reactorul care a explodat a fost acoperit cu un sarcofag de beton. Foto: Daniel Dalton, 2014
„Mai bine lepăd lucrul, c-oi ucide oamenii ș-oi muri și eu”
După ce s-a întors acasă, Petru a revenit la munca sa anterioară, unde transporta oamenii cu autobuzul. Din cauza problemelor de sănătate, la puțin peste 10 ani de la catastrofă, el a fost nevoit să abandoneze serviciul pentru că nu mai putea face față efortului. „Mergeam la volan și mă amețea capul. Trebuia să mă opresc și să mă odihnesc. Când am văzut că treaba-i slută, am zis că mai bine lepăd lucrul, c-oi ucide oamenii ș-oi muri și eu”, mărturisește emoționat Avasiloaie.
De atunci el nu s-a mai angajat în altă parte, dar în schimb a început să primească pensie de invaliditate de 2200 de lei și alte ajutoare care se cuvin celor care au fost la Cernobîl. În total, acum Petru beneficiază lunar de circa 3000 de lei. Totodată, el poate să se interneze la spital de două ori pe an din contul statului și are dreptul să meargă la odihnă gratuită la sanatoriu.
Cu toate acestea, în prezent moldoveanul acuză dureri de picioare și merge cu greu, nu poate sta în soare, are probleme de tensiune și diabet zaharat. Pe lângă acestea, în 2006, în urma unui accident i-a murit feciorul cel mai mic, iar el recunoaște că această tragedie l-a slăbit și mai mult. „Sunt mândru că am salvat multe vieți omenești, dar îmi pare rău că nu l-am putut salva pe fiul meu! Acum uit multe lucruri, dar ceea ce a fost la Cernobîl nu cred că voi uita vreodată”, a conchis Petru Avasiloaie, care acum are 60 de ani.
Pe 26 aprilie 2015 se vor marca 29 de ani de la catastrofa din Ucraina.
La lichidarea consecințelor de la Cernobîl au participat circa 3500 de moldoveni. Datele arată că, în prezent, în R. Moldova, au mai rămas în viaţă puțin peste 2000 dintre ei și aproape toți au grad de invaliditate. Din raionul Drochia au fost recrutați 75 de bărbați, până acum 16 dintre ei au decedat, 3 sunt în scaune cu rotile, iar câțiva sunt țintuiți la pat.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
