Am auzit de multe ori oameni spunând: de ce să ţin post, că nu am păcate. Ceea ce e de necrezut. Sfânta Scriptură spune clar: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1; 8). Deci, păcate avem cu toţii. Noi spunem că mai mari sau mai mici, dar până la urmă Patericul ne spune că pentru fiecare păcatul cel mai mare e cel care îl stăpâneşte. Dacă lăcomia pântecelui mă stăpâneşte, atunci – pentru mine – ăsta e cel mai mare păcat.
Pocăinţa e fără îndoială necesară fiecărui om. Iată ce spune Sfântul Marcu Ascetul: „Pocăinţa se cuvine să o urmărească toată viaţa atât cei păcătoşi, cât şi cei drepţi. Prin ea (…) începătorii au parte de introducere în evlavie, cei de la mijloc de sporire şi cei desăvârşiţi de întărire”. Vedem din acest citat că indiferent de nivelul vieţii noastre duhovniceşti, pocăinţa rămâne în sufletul celui care vrea să se mântuiască.
Pentru cei mai mulţi, pocăinţa se reduce la spovedanie, iar spovedania la înşiruirea pasivă a păcatelor sau la un simplu prag spre împărtăşanie. Cred că aţi auzit şi voi pe mulţi spunând: mă duc să mă spovedesc că vreau să mă împărtăşesc. Adică nu vreau să mă spovedesc din pricina păcatelor mele, ci fiindcă vreau să mă împărtăşesc. Iar atunci spovedania, care mai e numită şi taina pocăinţei, rămâne un simplu act. Gol, aş îndrăzni să spun.
Când ne spovedim, spunem că ne-am certat cu un om sau altul încercând să ne îndreptăţim, dar uităm să spunem pe cine am făcut să sufere. Ne raportăm la lucruri care nu ţin de adevărata pocăinţă, fiindcă de vreme ce spunem că ne-am certat cu cineva, dar nu din vina noastră, înseamnă că nu ne pocăim pentru acest păcat. Ca să nu mai spun că numărul oamenilor care plâng la spovedanie e foarte mic. Iar dintre cei care plâng jumătate plâng de ruşine, nu din pocăinţă.
Aşa cum am mai spus, să încercăm în fiecare moment al vieţii noastre să înţelegem când greşim sau când facem un om să sufere. Indiferent că e vorba de cineva din familia noastră sau un simplu trecător, întristarea pe care o aducem în inimile oamenilor ni se va aduce înainte. Câtă dragoste avem, câtă răutate – sunt lucruri pe care trebuie să le analizăm cu atenţie şi să ne pocăim pentru fiecare om pe care nu îl putem iubi, pentru fiecare suflet pe care îl întristăm. Fiindcă un adevărat creştin ar trebui să aducă pace în jurul său.
Asta, desigur, nu înseamnă să ne umilim fără rost în faţa oamenilor. Drepturile noastre în societatea în care trăim sunt egale cu ale altor oameni. Teama de a nu face un om să sufere nu trebuie dusă în absurd. Adică nu o să ne facem griji pentru un om care suferă, fiindcă nu reuşeşte să ne tragă în păcat, nici nu vom plânge pentru un om care ne nesocoteşte munca şi ajungem din această cauză să îl întristăm. Dacă omul de lângă noi se întristează din pricina patimilor lui şi nu din cauza răutăţii noastre, nu suntem datori să ne pocăim pentru întristarea lui, dar suntem datori să ne rugăm pentru îndreptarea lui. De exemplu, nu suntem noi vinovaţi când cineva suferă că nu i se înmulţesc banii, sau că nu poate curvi, sau că mâncarea pe care i-o aşezăm înainte i se pare sărăcăcioasă.
În rest, trebuie să vedem fiecare gând rău pe care îl avem, fiecare faptă şi fiecare cuvânt. Să ne rugăm nu doar pentru noi şi familia noastră, ci pentru toţi oamenii (cum spune Biserica: „Să ne rugăm pentru cei ce ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc”). Şi să fim conştienţi că pocăinţa ne deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiindcă „Hristos ne-a luat pe garanţie, aşteptând pocăinţa noastră; cine părăseşte pocăinţa nesocoteşte pe Cel ce ne-a luat pe garanţie” (Sfântul Marcu Ascetul). Dumnezeu să ne ajute să săvârşim în pocăinţă acest mare post.
Moni Stănilă
