Însuși titlul poate să provoace discuții.

–Moldova. Un stat dispensabil –

adică un stat de care te poți lipsi. Nu este o teză pe care autorul încearcă să o demontreze, e impresia cu care a rămas după ce a discutat cu cetățenii acestei țări. Mulți din ei au plecat peste hotare să-și găsească un rost și nu văd de ce ar trebui să se întoarcă. Migrația a devenit salvarea pentru o bună parte din societatea moldovenească, în condițiile în care țara lor natală a eșuat să-i motiveze să rămână. Ok, la nivel global, oamenii fug din țări și mai jalnice. Prin ce se deosebesc moldovenii? Poate prin faptul că nu și-au defenit până la urmă identitatea, și pe fundalul unei situații economice precare, nu se simt legați de țară? Pentru Kamił Całus simbolul eșecului transformării sociale și economice a Republicii Moldova, după destrămarea URSS, este ruina Hotelului Național din centrul Chișinăului, unde își găsesc adăpost copiii străzii și drogații. E o imagine dură, dar care descrie tranșant colapsul demografic și social la care s-a ajuns în această țară. Deliciul cărții este faptul că autorul nu-și împărtășește doar impresiile de călător, astea practic lipsesc, ci stă de vorbă cu un Nicu pe malul Prutului, ce își amintește de podurile de flori din 1990, îl descoase pe un diplomat european într-o discuție informală, adaugă dezvăluirile avocatei Ana Ursachi despre regimul lui Plahotniuc, bea o cafea la Uptown Cafe cu economistul și deputatul Dumitru Alaiba, se întâlnește la bibliotecă cu ideologul comuniștilor Mark Tkaciuk, mai pe scurt, se întâlnește cu o sumedenie de lume. Mărturiile și comentariile lor, însoțite de comentariile critice ale autorului, asigură substanță cărții.

Kamil Całus trece în revistă și explică principalele teme care definesc realitățile din Republica Moldova: trecutul sovietic, raporturile cu România și românii, problema identității și a limbii oficiale, războiul din Transnistria, relațiile cu găgăuzii, furtul miliardului din sistemul bancar, ascensiunea la putere a oligarhului Vladimir Plahotniuc.

Voi aduce câteva citate sugestive.

Un banc despre Unire:

”Câțiva ani în urmă un diplomat de rang înalt acreditat în Moldova fusese invitat la cină de colegul său, ambasadorul României. Întâlnirea nu a fost cauzată de împrejurări extraordinare. Deoarece corpul diplomatic din Chișinău nu e mare și capitala moldovenească găzduiește cam douăzeci de ambasade, nu e de mirare că lucrătorii acestora se cunosc și adesea se întâlnesc. Când cina se apropia de sfârșit, onoratul oaspete al excelenței sale a întrebat-o în glumă pe gazdă: ”Ei, stimate, cum va fi până la urmă cu unirea ceea? În câți ani veți uni Republica Moldova cu România?”. Reprezentantul Bucureștiului a căzut pe gânduri, după care a dus paharul cu vin la gură și zâmbind cu subînțeles, a zis ”Va da Dumnezeu, cred că în doi, poate trei ani…”. ”Așa de repede? În doi-trei ani?” – a întrebat oaspetele cu un amestec de veselie și surpriză. Ambasadorul între timp a sorbit vinul, s-a uitat la interlocutorul său și a dus gândul până la capăt: ”Da, da…Va da Dumnezeu, în doi, poate trei ani, vom reuși să evităm acest lucru”.

Despre migrație:

”Migrația în masă generează în cel mai sărac stat din Europa un fenomen cu totul paradoxal la prima vedere – tineretul de bani gata. Părinții care lucrează peste hotare încearcă adesea să răscumpere mustrările de conștiință cu banii pe care îi trimit acasă. Lipsa prezenței părintești este recompensată prin satisfacerea poftelor odraslelor. Pe termen lung, consecințele sunt fatale asupra psihicului tinerilor, pentru că ei se obișnuiesc cu bunăstarea necondiționată, fără să simtă o legătură emoțională cu părinții. Pe străzile Chișinăului poți întâlni des astfel de adolescenți. Sunt bine îmbrăcați, țin în mână un iPhone de ultimă generație, se distrează în cluburi scumpe. Într-un stat în care un smartphone de la Apple costă cât patru salarii medii, imaginea această poate să pară suprarealistă […]Datorită migrației, Chișinău pare un fel de stațiune balneară, în care cafenelele sunt pline de gasterbeiteri care vin acasă pe câteva zile sau săptămâni ca să-și vadă rudele”.

Despre Vladimir Plahotniuc (care a fugit din Republica Moldova în vara lui 2019):

”Oligarhul face parte acea categorie de oameni, la vederea cărora copiii încep să plângă. Sau mai rău. Încetează să plângă paralizați de frică. De aceea, ani la rând, Plahotniuc a evitat aparițiile publice. Deși era proprietarul Partidului Democrat, nu participa la marile întruniri de partid. Întotdeauna prefera să-și delegheze colaboratorii[…] Pe cât de fatal se simte și arată Plahotniuc în fața mulțimii, pe atât situația se schimbă când intră în joc discuțiile între patru ochi sau într-un cerc restrâns de oameni. În asemenea împrejurări se descoperă întreaga lui putere[…]

-Se spune că domnul P. [reprezentanții ambasadelor din Chișinău îl numesc adesea pe Plahotniuc doar după inițiale sau îl numesc ironic ”stăpânul”] se folosește de trei surse de obținere a informațiilor – își amintește un reprezentant al unui stat european stabilit la Chișinău. – Prima este firma sa privată de securitate , care poate nu doar să urmărească anumite persoane, dar, de asemenea, este capabilă să intercepteze orice discuție purtată la telefon mobil pe o rază de câteva sute de metri[…]Odată cu preluarea controlului asupra instituțiilor de stat, Plahotniuc putea să folosească și serviciile oficiale de informații[…] În fine, al treilea instrument este controlul pe care îl exercită Plahotniuc asupra companiei de stat Moldtelecom și a rețelei de telefonie mobilă Unité”.

Despre moldoveni

“Moldovenii protestează fără prea mult entuziasm. Se tem de agresiune și violență. Cei mai hotărâți vor striga cu mulțimea, poate vor aduce tricolorul, și cam atât. Pentru că undeva în adâncul inimii poartă convingerea că asemenea proteste, adunări și manifestații nu au niciun sens. Că nu ei își hotărăsc soarta. Că deciziile sunt luate în altă parte. Și că istoria se face fără ei. De aceea mulți moldoveni cu greu acceptă ideaa de a-și risca sănătatea, libertatea și viața în numele statului[…]

Familia însă este un fel de remediu pentru problema moldovenească de identitate. Aceasta dă un sentiment de stabilitate și constituie un sprijin puternic pentru un popor fără o viziune unitară asupra trecutului și a primilor ani de independență. În sfârșit, familia adesea înlocuiește astăzi în Moldova aparatul de stat, care eșuează notoriu în exercitarea funcțiilor sale, mai ales în domeniul social. Familia dă senzația de siguranță fizică și materială […]. Nu e de mirare că moldoveanul prețuiește mai mult familia sa decât un stat abstract, veșnic ineficient și într-un anumit fel efemeric, care mai curând ia, decât dă ceva în schimb.”

Fără să o lungesc prea mult, aș vrea să închei cu o constatare pe care am văzut-o clar în urma lecturii acestei cărți. Deși la Chișinău, la nivel oficial, se aud două discursuri de unificare teritorială: unirea cu România și reintegrarea cu Transnistria, nimeni nu este interesat ca unul din aceste scenarii să se întâmple. Nici oficialii moldoveni, nici comunitatea internațională. Chiar dacă aceste subiecte nu lipsesc din discursul politic, ele nu ocupă primele locuri în lista de priorități a societății.

Ar fi fain să apară o traducere a cărții, dar până una alta vă doresc să fiți sănătoși și să purtați mască. 

SURSA: http://polskamea.pl