Dacă aş reda aproximativ spusele lui, ar suna cam aşa: „Vine un om necăjit prima dată să se spovedească, iar noi, în loc să îl apropiem de Dumnezeu, îl luăm cu ţigările şi cu fusta (…) Prima întrebare trebuie să fie: crezi în Dumnezeu, iar dacă da, în care? S-ar putea să ai surprize”.
Am ţinut minte aceste cuvinte fiindcă, din păcate, preoţii nu conştientizează întotdeauna cine e Dumnezeul din mintea omului. Dogma creştină care spune că Dumnezeu e unul în fiinţă şi în lucrări, dar întreit în Persoane, nu e uşor de înţeles. Mai bine spus, nu poate fi înţeleasă cu mintea, ci doar cu inima.
Din această cauză, oamenii ştiu că Dumnezeu e în trei Persoane, îşi fac cruce în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dar încearcă – conştient sau nu – să facă ierarhii, să evite să se roage Duhului Sfânt. Am întâlnit mulţi ortodocşi care spun că Fiul e mai mic decât Tatăl, fără să îşi imagineze că această erezie a fost anatemizată în secolul IV, de primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325).
Chiar dacă cel mai prezent în rugăciunile creştinilor e Iisus Hristos pe care toţi Îl recunosc ca pe Fiul lui Dumnezeu, tot par greu de acceptat cuvintele Lui: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10; 30). Egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi e o dogmă centrală a creştinismului.
Iisus a venit pe pământ fiind născut de Fecioara Maria. „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, şi vor chema numele lui Emanuel” (Emanuel – Cu noi este Dumnezeu) – Isaia 7; 14. Acceptarea lui Iisus deopotrivă ca Fiu al Omului (Daniel, capitolul 9), cât şi ca Fiu al lui Dumnezeu (Matei 16; 16) a dat naştere în primele secole la multe alte erezii.
Numite hristologice, deoarece vorbeau despre Iisus Hristos, Sinoadele Ecumenice (I, III, IV şi VI) au stabilit, conform mărturiilor din Sfânta Scriptură, că Iisus Hristos e om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Firile omenească şi dumnezeiască s-au unit în Persoana divină a lui Iisus Hristos, făcând astfel posibilă mântuirea întregii firi omeneşti.
Prin întruparea lui Iisus Hristos se poate vorbi de predestinare, dar nu în plan individual. Nu Dumnezeu a hotărât drumul pe care fiecare dintre noi o va apuca în această viaţă. Dumnezeu nu e responsabil de alegerile noastre greşite. Deoarece chipul lui Dumnezeu în om e marcat de libertatea noastră. Predestinarea pe care Hristos a adus-o e una generală. Prin biruinţa Lui, ca Fiu al Omului şi al lui Dumnezeu, asupra morţii, El a predestinat întreaga fire omenească spre viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Prin biruinţa Lui a dat omului darul de a deveni fiu al lui Dumnezeu după har.
E foarte dificil să vorbim despre fiinţa lui Dumnezeu care e izvorul întregii lumi văzute şi nevăzute. Cu atât mai mult cu cât Sfântul Grigorie Teologul (de Nazianz) spunea în Cele cinci cuvântări teologice că putem vorbi despre îngeri şi să greşim, putem vorbi despre judecată şi să greşim, însă cu adevărat boală pentru suflet e să vorbim despre fiinţa lui Dumnezeu şi să greşim.
Aşa că să acceptăm în inimile noastre dogmele pe care le-am primit: Dumnezeu e unul în Fiinţă şi întreit în Persoane – Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Să acceptăm dumnezeirea lui Iisus Hristos, dar şi umanitatea lui. Să acceptăm învăţătura Sfintei Scripturi şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne sporească credinţa. Să spunem ca tatăl fiului surdo-mut: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).
