Colaborarea dintre Securitate şi K.G.B. pe teme de spionaj şi contraspionaj (septembrie 1962)
Subiectul de faţă nu constituie o noutate în analiza istorică, însă un document păstrat în arhivele de la Bucureşti poate să ajute la prezentarea unor idei şi puncte de vedere privind schimburile de informaţii efectuate între autorităţile de la Bucureşti şi cele de la Moscova la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60. Totodată, documentul pe care îl publicăm în anexă dezvăluie mai multe probleme pe care, în mod repetat, Alexandru Drăghici le-a semnalat unor lideri ai K.G.B. Acestea erau cunoscute şi de Gheorghe Gheorghiu-Dej – care a adnotat raportul ministrului român al Afacerilor Interne cu un creion roşu-albastru, ascuţit la ambele capete – şi puteau să provoace tensiuni grave în relaţiile dintre politicienii României comuniste şi cei ai Uniunii Sovietice, în cazul în care conducerea K.G.B. neglija sau chiar ignora interesele naţionale ale părţii române, prezentate cu diferite prilejuri.
Contextul în care Alexandru Drăghici a întocmit raportul său este simplu. La invitaţia autorităţilor de la Bucureşti, generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin a sosit în concediu de odihnă în România în septembrie 1962. Cariera sa profesională era deja impresionantă în acel moment:
– absolvent al Şcolii a VII-a de aviaţie militară (Stalingrad, 1933);
– pilot instructor la şcoala militară absolvită (1933-1935);
– comandant de echipaj al unui avion de bombardament greu TB-3 din Brigada 45 Aeriană a Districtului Militar Moscova (1935-1937);
– ofiţer-elev la Academia Tehnică „Prof. N.E. Jukovski” a Forţelor Aeriene ale Armatei Roşii (1937-1939);
– ofiţer de contrainformaţii în Departamentul Special al N.K.V.D. din Districtul Militar de Vest (1939-1940);
– şeful Departamentului Special al N.K.V.D. al Diviziei 23 Puşcaşi din Districtul Militar Leningrad (1940-1941). Marea unitate respectivă a participat la războiul de agresiune declanşat de Uniunea Sovietică, la 30 noiembrie 1939, împotriva Finlandei;
– şef adjunct în diferite departamente din Frontul Transcaucazian, Frontul Crimeea, Frontul Caucazian de Nord şi Grupul de Forţe al Mării Negre din cadrul Frontului Caucazian de Nord (1941-1943);
– şef al departamentului de contrainformaţii SMERŞ al Armatei 47, şef al departamentului de contrainformaţii SMERŞ al Frontului de Sud-Vest; apoi, a îndeplinit diferite funcţii de conducere la cele trei Fronturi Ucrainiene alcătuite de autorităţile sovietice (1943-1945);
– şeful departamentului de contrainformaţii SMERŞ din Grupul de Forţe Sovietice de Sud, care staţiona pe teritoriul Ungariei (1945-1947);
– şeful Direcţiei de contrainformaţii a Ministerului Securităţii Statului (M.G.B.) din Grupul de Forţe de Ocupaţie Sovietice în Germania (1947-1949);
– şeful Direcţiei de contrainformaţii a M.G.B. din Districtul Militar Leningrad (1949-1952);
– şef adjunct al Direcţiei 3 Principale (contrainformaţii militare) a M.G.B. al U.R.S.S. (1952);
– ministru al M.G.B. al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (septembrie 1952 – martie 1953);
– după decesul lui Iosif V. Stalin, ministru adjunct al Afacerilor Interne al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainiene (martie-iulie 1953);
– după arestarea lui Lavrenti P. Beria, şef adjunct al Direcţiei 3 Principale (contrainformaţii militare) a Ministerului Afacerilor Interne al U.R.S.S. (iulie 1953 – 1954);
– şef al departamentului de contrainformaţii din cadrul industriei Ministerului Afacerilor de Interne (1954);
– şef al Departamentului 5 (contrainformaţii economice) din cadrul Comitetului Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. (K.G.B.), instituţie creată la 13 martie 1954 (martie-iunie 1954);
– adjunct al preşedintelui K.G.B. (iunie 1954 – ianuarie 1956);
– prim-adjunct al preşedintelui K.G.B. (ianuarie 1956 – 14 martie 1963);
– preşedinte ad interim al K.G.B. (5-13 noiembrie 1961).
La 24 septembrie 1962, generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin a fost primit într-o vizită de curtoazie de către Alexandru Drăghici. Atunci, politicianul comunist îndeplinea funcţiile de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Interne, însă biografia sa nu era deloc impresionantă în domeniul informaţiilor. Concret, înaltul demnitar român putea să afirme despre cariera sa profesională următoarele:
– deţinut în diferite penitenciare din România, apoi în lagărul de la Târgu-Jiu, în cursul celui de-al doilea război mondial (1936 – 24 august 1944);
– acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului (2 mai 1945 – 28 iunie 1946). A fost înlocuit din acea funcţie după condamnarea la moarte (pentru crime de război) şi executarea prin împuşcare, la 1 iunie 1946, a mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor colaboratori ai săi: Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi generalul Constantin Z. Vasiliu;
– adjunct al şefului Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. (1946 – august 1948);
– şeful Secţiei Politice şi Administrative a C.C. al P.M.R. (august 1948 – 1949);
– prim-secretar al Comitetului orăşenesc P.M.R. Bucureşti (1949 – 30 decembrie 1950);
– prin Decretul nr. 1394 din 30 decembrie 1950 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Alexandru Drăghici a fost „chemat din câmpul muncii în cadrele active ale armatei, în Trupele Ministerului Afacerilor Interne, pentru Direcţia Generală Politică, pe data şi cu vechimea în grad de la 30 decembrie 1950”. Alexandru Drăghici a devenit direct general-maior, fără a avea studiile şi pregătirea profesională care să-i confere dreptul de a purta acel grad militar şi de a ocupa o funcţie de general.
Tot la 30 decembrie 1950, proaspătul general Alexandru Drăghici a preluat comanda Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne, iar generalul-maior Mihail Burcă (titularul funcţiei respective) a fost transferat în funcţia de comandant al Trupelor M.A.I.;
– şef al Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne (30 decembrie 1950 – 28 mai 1952) şi, de la 11 ianuarie 1951, ministru adjunct al Afacerilor Interne (până la 28 mai 1952);
– ministru al Afacerilor Interne (28 mai – 18 septembrie 1952);
– ministrul Securităţii Statului (18 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953);
– ministru al Afacerilor Interne (1953 – 24 iulie 1965);
– la 19 aprilie 1954, după două zile de la executarea în închisoarea Jilava a foştilor lideri comunişti Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler, Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu au fost aleşi membri supleanţi ai Biroului Politic al Comitetului Central al P.M.R. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut astfel grijă să îi promoveze pe cei doi lideri după dispariţia fizică a marelui său rival politic, Lucreţiu Pătrăşcanu. Alexandru Drăghici a jucat un rol esenţial în definitivarea anchetei, trimiterea în judecată şi condamnarea membrilor grupului în fruntea căruia au fost puşi Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler. De ce a fost promovat şi Nicolae Ceauşescu în aceeaşi zi? La această întrebare nu am găsit încă nici un răspuns.
Discuţia desfăşurată în prima parte a zilei de 24 septembrie 1962 între Alexandru Drăghici şi generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin, în cabinetul ministrului român al Afacerilor Interne, este intersantă din mai multe puncte de vedere. De exemplu, în documentul pe care Alexandru Drăghici l-a redactat nu se precizează destinatarul notei respective, dacă la acea întâlnire a existat un translator sau dacă discuţia s-a purtat direct în limba rusă. Politicienii comunişti români nu au prezentat niciodată în public abilităţile lor lingvistice, am putea spune chiar faptul că s-au ferit să dezvăluie opiniei publice româneşti cum anume vorbeau în limba rusă cu interlocutorii şi protectorii lor de la Moscova – în special în perioada naţional-comunistă. Dacă un asemenea eveniment a avut totuşi loc, acesta nu a fost consemnat în presa vremii şi în documentele existente în arhiva P.C.R. pe care le-am consultat până în prezent.
Chestiunea existenţei unui translator la întâlnirea respectivă poate să elucideze şi problema unui nume menţionat de către oaspetele sovietic: „Vedeţi, tovarăşe Drăghici, de atâta timp i-am spus lui Zaharovschi: ce-ţi trebuie ţie numele conspirative ale agenţilor ţărilor prietene? Ce importanţă are dacă informaţia vine de la Popescu sau alt nume conspirativ al agenţilor Dv.? Nu este oare suficient că vine de la ministerul de Interne al R.P.R.? Nu a vrut să mă asculte. Asta nu înseamnă că noi avem evidenţa agenţilor Dv. Noi nu avem aşa ceva şi aş propune ca o delegaţie a Dv. să vină la noi şi să verifice fiecare caz în parte”. Sublinieri în textul original, făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu creionul de culoare roşie, au fost însoţite de adnotarea „fi” – „Foarte important” – pe marginea documentului, în dreptul lui „Zaharovschi” şi al numelor conspirative cunoscute de acesta ale spionilor din ţările aliate cu U.R.S.S.
Un translator ar putea să confirme în primul rând faptul că la acea întâlnire au fost pronunţate numele „Zaharovschi” şi „Zaharovski” sau că generalul sovietic s-a referit doar la colegul său, Aleksandr Mihailovici Saharovski. Acesta a fost trimis în România în anul 1949, în calitate de consilier, pentru a ajuta conducerea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului şi a activat la Bucureşti până în anul 1953. Printre altele, acesta s-a ocupat de îndrumarea anchetării în arest a liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu. După doar trei ani de la întoarcerea sa la Moscova, Aleksandr M. Saharovski a fost numit în fruntea structurii de spionaj extern (Primul Directorat) existentă la nivelul K.G.B. şi a reuşit să se menţină în acea funcţie până în anul 1971.
O altă ipoteză ar fi consemnarea în mod greşit, de o dactilografă, a numelui de familie pe care îl avea Aleksandr Mihailovici Saharovski, iar Alexandru Drăghici nu a observat greşelile sau a lăsat exact cum a scris dactilografa deoarece aşa cunoştea el că trebuie scris numele respectiv.
În acelaşi mod putem să analizăm şi greşeala din cazul numelui „Semiceasnîi”. În realitate era vorba despre preşedintele din acel moment al K.G.B., Vladimir Efimovici Semiceastnîi.
Ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că nota respectivă a ajuns în mâna lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-a oprit la acesta deoarece liderul suprem al P.M.R. a considerat util bileţelul ataşat de ministrul Afacerilor Interne la acea notă şi care conţinea următorul text, scris cu stiloul: „Tov. Gheorghiu [,] cred că este bine ca acest material să rămână la Partid. ss. Alexandru Drăghici (semnătura scurtă a acestuia – nota Petre Opriş)”. În momentul de faţă putem doar să presupunem – fără a fi vreodată siguri de confirmarea ipotezei noastre – că ambii lideri politici români înţelegeau faptul că orice document românesc putea ajunge la Kremlin, mai devreme sau mai târziu, sub formă de copie sau în rezumat, dacă era interesant pentru autorităţile de la Moscova. Păstrarea „la Partid” a notei respective de informare ne dezvăluie siguranţa limitată pe care Alexandru Drăghici o avea în instituţia pe care o conducea, chiar dacă îndeplinea de peste 10 ani funcţia de ministru al Afacerilor Interne, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej era conştient la rândul său de problema respectivă şi de prezenţa unor „sifoane” (termen peiorativ folosit şi în structurile poloneze de informaţii) la diferite niveluri de conducere ale instituţiilor româneşti, care trimiteau informaţii la Kremlin fără acordul autorităţilor comuniste de la Bucureşti.
Oare ar fi bine să menţionăm aici şi despre un celebru „bileţel roz”, trimis de către un prim-ministru, în anul 2005, preşedintelui României şi care nu era destinat prezentării publice? Răspunsul este negativ deoarece nu are rost să pretindem unui istoric să se ocupe de pusul ţiglelor pe nişte case bântuite de narcisism, interese obscure, teorii ale conspiraţiei, mania persecuţiei şi rea credinţă. Combinarea acestui amestec nociv de elemente cu datul ochilor peste cap, autovictimizarea publică, căutarea de scandal cu lumânarea şi punerea poalelor în cap trebuie analizată mai curând de un medic (de preferinţă psihiatru), nu de un istoric (chiar dacă poartă titlul de doctor în ştiinţe). Medicina şi istoria sunt domenii complet diferite de cercetare. Eventual, putem să discutăm despre istoria medicinei, însă ne depărtăm foarte mult de tema materialului de faţă.
Într-o altă ordine de idei, prin cunoaşterea permanentă a numelor conspirative ale agenţilor de informaţii din ţările prietene, liderii K.G.B. şi G.R.U. urmăreau, de fapt, menţinerea într-o stare de subordonare faţă de Uniunea Sovietică a tuturor serviciilor de informaţii existente în ţările comuniste din sfera de influenţă a U.R.S.S. În cazul în care conducătorii serviciilor sovietice doreau să obţină direct informaţii de la agenţii străini aflaţi pe teren, aceştia îi puteau contacta fără nici un fel de scrupule şi spionii respectivi deveneau agenţi dubli. De aici putea să apară pericolul deconspirării lor chiar de serviciile de informaţii sovietice, în rândurile cărora puteau fi activi agenţi ai unor ţări din blocul capitalist, iar serviciile de informaţii ale statului român, de exemplu, erau complet surprinse de situaţia gravă creată de K.G.B. sau G.R.U. Acestea sunt motivele pentru care Alexandru Drăghici a insistat la 24 septembrie 1962 cu următoarea declaraţie: „Ţin să precizez şi faţă de Dv. ceea ce i-am comunicat şi tov. Kartaşov, că: nu sunt de acord cu conţinutul scrisorii tov. Semiceasnîi, atât în privinţa evidenţei cât şi în cazurile concrete enumerate, rămânând la punctul meu de vedere. Sunt de acord să colaborăm în toate domeniile dar în condiţii de egalitate. Sunt şi voi fi împotriva condiţiilor de inegalitate sau de lipsă de reciprocitate între organele noastre. Să se termine cu apucăturile de „ciupeală” pe viitor. Dv. cunoaşteţi agentura noastră, noi nu o cunoaştem pe a Dv. şi nici nu dorim aceasta (sublinieri făcute de Gheorghe Gheoghiu-Dej în documentul respectiv – nota Petre Opriş)”.
Dacă ar fi să glumim pe această temă, am putea spune că îndemnul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” a fost transformat de liderii „Ceka”, N.K.V.D., M.G.B., K.G.B. şi G.R.U. în „Servicii de informaţii din toate ţările, uniţi-vă pentru susţinerea internaţionalismului rusesc!”.
În aceeaşi notă de informare, Alexandru Drăghici a amintit despre menţinerea în România a unor ofiţeri sovietici, după plecarea unităţilor Armatei Roşii de pe teritoriul României în vara anului 1958. Specialiştii respectivi erau ocupaţi cu o centrală telefonică din România şi, deşi nu deţinem informaţii suplimentare, bănuim faptul că ei cunoşteau cum pot să fie interceptate nişte linii de comunicaţii telefonice aflate la Bucureşti, ale reprezentanţelor diplomatice şi economice ale unor state considerate inamice de autorităţile de la Moscova.
După o lună de zile de la întâlnirea dintre Alexandru Drăghici şi generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin – mai precis la 22 octombrie 1962 – a izbucnit în mod oficial criza vectorilor nucleari sovietici trimişi în Cuba de autorităţile de la Moscova. Generalul Piotr Ivanovici Ivaşutin a iniţiat şi a supravegheat aplicarea tutoror măsurilor pentru acoperirea contrainformativă a operaţiunii „Anadîr” (desfăşurarea grupului de forţe militare sovietice în Cuba)? Răspunsul este afirmativ, în mod categoric şi prim-adjunctul preşedintelui K.G.B. nu l-a avertizat pe ministrul român al Afacerilor Interne despre ceea ce se întâmpla deja din vara anului 1962 în Cuba. Dovada este nota de informare întocmită de Alexandru Drăghici şi pe care o publicăm în continuare. Aceasta poate să fie găsită şi în volumul Istoria comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965) (editori: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 752-755), însă fără explicaţiile de mai sus.
Doi ani mai târziu, colonelul Dumitru Dumitru (şef al Direcţiei Informaţii a Marelui Stat Major) a participat la reuniunea reprezentanţilor Direcţiilor de informaţii ale armatelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Sofia, 6-10 octombrie 1964). După întoarcerea subordonatului său la Bucureşti, generalul Leontin Sălăjan a întocmit un raport pentru informarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În acel document, ministrul român al Forţelor Armate a consemnat, printre altele, un detaliu despre oaspetele sovietic al lui Alexandru Drăghici din septembrie 1962: „Astfel, şeful Direcţiei generale de cercetare a armatei sovietice, generalul colonel Ivaşutin a prezentat unele concluzii asupra stadiul actual, necorespunzător al cercetării operative sovietice, în prezenţa personalului de serviciu care servea la masă. De asemenea, activitatea operativă a birourilor ataşaţilor militari socialişti din ţările capitaliste s-a discutat în prezenţa delegaţiei R.D.G., care nu are astfel de organe în ţările capitaliste”. Sublinierile pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej le-a făcut în documentul original au fost însoţite de un comentariu clar: „P[en]t[ru] că nu asta era ce voiau … – ci încălc[area]. suveranit[ăţii]. etc.”.
Precizăm că generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin nu mai lucra la K.G.B. în momentul desfăşurării la Sofia a reuniunii reprezentanţilor Direcţiilor de informaţii ale armatelor statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acesta a preluat în luna martie 1963 comanda G.R.U. (Directoratul principal de informaţii al Statului Major General al armatei U.R.S.S.) şi a condus timp de 24 de ani activităţile de spionaj militar ale Uniunii Sovietice (până în luna iunie 1987). De aceea, putem să presupunem că generalul Ivaşutin s-a referit, în realitate, la reuniunea din capitala Bulgariei, la rezultatele necorespunzătoare obţinute de spionii militari sovietici şi generalul Leontin Sălăjan nu a înţeles ce anume a spus şeful G.R.U.
După patru zile de la încheierea reuniunii militare speciale de la Sofia, Nikita Hruşciov a fost înlăturat din funcţiile de conducere pe care le deţinea (14 octombrie 1964). Aceasta este o coincidenţă cronologică, nimic mai mult.
Raportul întocmit la 26 septembrie 1962 de Alexandru Drăghici (ministru al Afacerilor Interne), după întâlnirea pe care a avut-o la 24 septembrie 1962, la Bucureşti, cu generalul-colonel Piotr Ivanovici Ivaşutin (prim-adjunct al preşedintelui K.G.B.). Sublinierile din document, marcate cu litere italice, au fost realizate de Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un creion roşu-albastru, ascuţit la ambele capete.
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE STRICT SECRET
Cabinetul Ministrului Ex. Nr. 1
M.A.I. Cabinet I
Nr. C. 6656 din 26.09.[19]62
Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R.
Nr. 1511 / 31 XII 1962
NOTĂ
asupra discuţiilor avute cu tov. general colonel Ivaşutin, adjunctul preşedintelui Comitetului Securităţii Statului de pe lângă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S.
În dimineaţa zilei de 24 septembrie a.c. la propunerea ofiţerului însoţitor de a întocmi un program pentru cele două zile cât va mai sta la Bucureşti, a dat un răspuns de o manieră cam nepotrivită, şi anume că nu va face nici un program până când nu este primit de mine (până atunci el nu ceruse să se întâlnească cu mine).
În ziua de 24 la orele 11.30 l-am primit.
Prezentându-se, mi-a mulţumit că a avut posibilitatea să-şi petreacă concediul în ţara noastră, de condiţiile minunate ce i s-au creat pentru vânătoarea care a făcut-o în Deltă şi apoi la Oradea, la cerbi, vorbind în termeni elogioşi despre tovarăşul Moghioroş, cu care a fost la vânătoare şi cu care a petrecut minunat.
A intrat apoi în subiect insistând îndeosebi asupra luptei comune a organelor noastre de securitate împotriva imperialiştilor, arătând că C.S.S. (K.G.B., Comitetului Securităţii Statului – nota Petre Opriş) are documente originale care dovedesc acţiunea imperialiştilor americani şi a celorlalţi contra lagărului socialist, menţionând că aceştia organizează activitatea de spionaj din Moscova contra României şi celorlalte ţări socialiste şi că în această luptă trebuie să fim uniţi să nu ne izolăm pentru că atunci profită imperialiştii.
L-am întrerupt punându-i întrebarea: ce, dumneata ai impresia că noi nu luptăm împotriva imperialiştilor?
– Nu, a răspuns el, dar trebuie să fim uniţi, să luptăm împreună, să colaborăm.
În continuare mi-a vorbit despre unele acţiuni comune care sunt menţionate în înţelegerea făcută cu tovarăşul Semiceasnîi, arătând că va trebui să facem un plan şi să acţionăm. Nu este vorba de Dv. că nu munciţi, mi-a spus el, ci aparatul nostru nu lucrează cum trebuie, de aceea noi trebuie să-l activizăm.
Mi-a arătat că el personal a sesizat pe tov. Semiceasnîi şi apoi, împreună, C.C. al P.C.U.S. despre unele abuzuri ce se comit pe linia consilierilor, menţionând că în Bulgaria tovarăşul Tankov, ministrul de interne, îl invita pe reprezentantul grupului de consilieri la colegiu şi îl punea să vorbească şi să dea sarcini celorlalţi membri ai colegiului. Despre aceasta tov. Ivaşutin spunea că el consideră aceasta un amestec în treburile interne, arătând că reprezentantul respectiv nu a vorbit nici cum trebuie şi nici ce trebuie.
La cele spuse i-am răspuns. Şi până acum am luptat şi pe viitor vom lupta contra imperialiştilor. De altfel materialele pe care vi le trimitem zilnic cât şi munca noastră dovedeşte aceasta. Nu ne izolăm şi nici nu concepem aşa ceva. În ceea ce priveşte documentele imperialiştilor şi acţiunile lor de a folosi rezidenţele lor sau unele legături pe care le au, de a face spionaj pe teritoriul ţărilor noastre, le cunoaştem şi noi muncim şi acţionăm pentru depistarea şi lichidarea acestor legături.
Ţin să precizez şi faţă de Dv. ceea ce i-am comunicat şi tov. Kartaşov, că: nu sunt de acord cu conţinutul scrisorii tov. Semiceasnîi, atât în privinţa evidenţei cât şi în cazurile concrete enumerate, rămânând la punctul meu de vedere. Sunt de acord să colaborăm în toate domeniile dar în condiţii de egalitate. Sunt şi voi fi împotriva condiţiilor de inegalitate sau de lipsă de reciprocitate între organele noastre. Să se termine cu apucăturile de „ciupeală” pe viitor. Dv. cunoaşteţi agentura noastră, noi nu o cunoaştem pe a Dv. şi nici nu dorim aceasta.
Referindu-se la cele spuse de mine, în continuarea discuţiei, a arătat. Vedeţi, tovarăşe Drăghici, de atâta timp i-am spus lui Zaharovschi: ce-ţi trebuie ţie numele conspirative ale agenţilor ţărilor prietene? Ce importanţă are dacă informaţia vine de la Popescu sau alt nume conspirativ al agenţilor Dv.? Nu este oare suficient că vine de la ministerul de Interne al R.P.R.? Nu a vrut să mă asculte. Asta nu înseamnă că noi avem evidenţa agenţilor Dv. Noi nu avem aşa ceva şi aş propune ca o delegaţie a Dv. să vină la noi şi să verifice fiecare caz în parte.
Noi recunoaştem că s-au făcut greşeli, s-au făcut prostii, dar fără aprobarea conducerii.
Pe loc, am refuzat aceste explicaţii cât şi propunerea.
În ceea ce priveşte instrucţiunile, ţine să-mi mulţumească foarte mult pentru contribuţia şi observaţiile făcute, arătând că le-a refăcut aşa cum am spus eu şi că dacă aş vrea să le văd acum ar fi foarte bine.
I-am declarat că nu mă interesează, că-l rog să mă scuze că m-am amestecat într-o problemă, care este o problemă internă a lor, menţionând că pot da oamenilor lor orice fel de instrucţiuni sau sarcini, iar în ce ne priveşte, noi rămânem la acordul încheiat şi vom munci să-l ducem la îndeplinire.
În ceea ce priveşte oamenii care rămân aici, mi-a spus că vrea să aibă acordul meu. La fiecare am arătat că este omul lor, este treaba lor şi că eu nu mă amestec. Despre unul spunea că trebuie să-l scoată şi să trimită altul (s-a referit la Serov). După aceea s-a referit la Skamarokin. Despre acesta i-am spus că este cel care a dat numele agenţilor noştri de la New York ofiţerilor lor şi după aceea agenţii noştri erau căutaţi la telefon. Cu el noi am avut diferende pe această temă.
Vedeţi, tovarăşe Drăghici, mi-a spus el în continuare – omul mai face şi greşeli, dar el mai mult a pătimit pentru alţii care au fost mai înainte. Mai mult nu a vrut să vorbească.
Referindu-mă la numărul oamenilor, i-am spus. Tovarăşe Ivaşutin, şi dumneata eşti comunist şi eu sunt comunist. Vreau să vorbesc de pe această poziţie cu dumneata. Eu m-am mirat şi m-am întrebat în decursul anilor. De ce ţineţi Dv. un număr aşa de mare de ofiţeri pe lângă noi, care nu dau nici un ajutor concret? Dv. consideraţi că noi avem cadre bune şi capabile, care fac faţă muncii de securitate. În primii ani îi mai întrebam pe oamenii Dv. care este părerea lor în anumite probleme. În ultimii ani nu i-am mai întrebat, pentru că atunci când îi întrebam ne spuneau „vaşii delo” (treaba Dv.). Eu am fost de acord că este într-adevăr treaba noastră şi am procedat ca atare. Nici acum şi nici în ultimii ani oamenii Dv. nu mai făceau şi nu fac nimic.
N-am ridicat până acum această problemă întrucât există un precedent şi anume, felul cum aţi reacţionat în 1958, când s-a pus problema cu cei 3 ofiţeri pe care i-aţi lăsat la centrala telefonică. V-am spus atunci că noi nu avem nevoie de ei deoarece avem oameni buni care sunt capabili să conducă centrala. Aţi insistat însă să rămână arătând că-i plătiţi Dv. A trebuit 4 ani ca să vă convingeţi că avem dreptate. M-am întrebat ce fac oamenii aceştia aici şi mi-am răspuns tot eu, probabil că tov. sovietici au aci anumite interese şi anumite lucruri pe care noi nu trebuie să le cunoaştem. Probabil că ne cenzurează pe noi, de aceea au nevoie de acest aparat aici, pentru că nouă nu ne-a fost de nici un ajutor şi nici nu ne putea fi.
În convorbirea cu tov. Semiceasnîi, referindu-se la numărul oamenilor, el a spus că va lăsa doi până la trei. După aceea, la insistenţele tov. Zaharovski, a lăsat aici 5 plus aparatul tehnic. N-am vrut să mă amestec în această problemă având în vedere aceleaşi considerente. Acum însă ridic această problemă.
La toate acestea a rămas foarte încurcat şi a făcut încercări să mă convingă că nu este adevărat. Că generalul Voronov, care răspunde de telefoane (probabil în K.G.B., la acea dată – nota Petre Opriş), este un birocrat, că i-a uitat aici. Iar în ce priveşte pe ceilalţi, consideră că trebuie să rămână aici în baza acordului, cu aparatul lor tehnic.
Treaba Dv., i-am răspuns. Mi-aţi reproşat, i-am spus eu mai departe, că am adunat mai multe lucruri şi după aceea le-am auncat odată. Vă precizez că nu este adevărat, că fiecare caz a făcut obiect de discuţie la timpul său, că am ridicat faţă de tov. Makariev aceste anomalii care s-au produs, inclusiv problema agentului nostru din Austria, care din cauza organelor Dv. a căzut. Acum spuneţi că nu cunoaşteţi aceste sesizări pe care vi le-am făcut. Este treaba Dv. să verificaţi unde s-au oprit, pentru ce s-a oprit pe linie de aparat. Aceasta nu este treaba mea.
Ţin din nou să precizez că noi suntem conduşi de Comitetul Central al Partidului nostru, că în munca pe care o desfăşurăm ne bucurăm de încrederea partidului, care ne controlează în muncă. În ce mă priveşte, eu răspund pentru munca mea în faţa C.C. al partidului şi în faţa Guvernului.
După aceasta mi-a mulţumit din nou pentru toate şi m-a rugat că dacă voi avea câteva zile concediu la iarnă, să le petrec în uniunea Sovietică.
În ce priveşte munca, în încheiere, a arătat că pe linia Direcţiei a I-a (spionaj – nota Petre Opriş) suntem clari, pe linia Direcţiei a II-a (contraspionaj – nota Petre Opriş) suntem clari, să facem acest plan comun pentru a activiza munca de colaborare.
VICEPREŞEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIŞTRI ŞI
MINISTRU AL AFACERILOR INTERNE
General-colonel
(ss.) Alexandru Drăghici
- Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 13/1962, f. 2-6.
