„Comunismul scos prin vărsare de sânge și restabilit prin voturi”

Era sfârșit de noiembrie – frig, ploaie, vânt, – iar eu trebuia să ajung la Casa Corpului Didactic și în fața mea se deschidea toată Țara ca o carte. În acel moment de căutare a destinației îmi venea în minte o singură întrebare: „Oare asta-i Țara mea atât de frumoasă și măreață așa cum o cânta-plângea Alecu Russo în poemul său „Cântarea României”?

Din copilărie aveam puține cunoștințe despre România. În schimb, aveam inoculată ideea că România înseamnă limba română vorbită frumos, cultură existentă prin „sărut mâna”, multă carte românească etc. Toate acestea și plus hăinuțele frumoase de o calitate mai înaltă, aduse de unchii mei din Bacău, le știam tocmai de la ei, atunci când veneau în vizită. Revenirea la casa părintească a unchiului meu era o mare sărbătoare pentru familie, dar și o mare curiozitate pentru săteni. Mulți dintre ei vroiau să stea de vorbă, să vorbească pi românește, le plăceau să asculte o limbă frumos articulată, admirau blândețea, răbdarea, dar mai ales bunul-simț, calități asimilate de unchiul Ionel după mai mulți ani de ședere în mediul românesc. Astfel, mulți dintre consăteni, își doreau să-i invite în ospeție, să-i cinstească, să-i omenească pe românii despre a căror vizită știa tot satul. Și toată povestea asta se întâmpla în copilăria mea, ani grei de tristă pomină a puterii sovietice, despre care îmi amintesc cu bucurie doar că aveam 18 ani.

Sovietizarea însă a reușit să șteargă dragostea dintre frați. Iar prin anii ’90, primii, care au continuat să consolideze podul de flori, nu au fost intelectualii, dar acei care bătătoreau drumul la România ducând cu ei țigări până în cea mai apropiată piață. Sigur, se întorceau acasă, dar nu cu geanta de cărți. Și acum, de multe ori când plec în Țară, parcă am o strângere de inimă. Pe ruta Chișinău spre oricare destinație a țării, în autocar te însoțește doar muzică rusească, și poate nu cea de calitate. Mă rog, poate că pentru unii melodiile Mașei Rasputina sau ale Tatianei Bulanova sunt șlagăre. Aceeași strângere de inimă o am când cineva din pasageri spun polițistului de frontieră „ia ne ponimaiu, govorite po-russki”. Mai sunt și din acei care țin în mână pașaportul român, iar la întrebarea vameșului „Aici sunt și români?”, răspunsul vine repede: „Nu, noi suntem maldaveni!” Îmi acopăr fața de rușine să nu-mi văd fărădelegile morale ale încăpățânării moldovenilor mei și îmi vine să strig ca mareșalul Antonescu „Popor ingrat, deșteaptă-te!” Poate de aceea am fost culmea! întrebată tocmai eu dacă știu să scriu și să vorbesc românește. Apoi mă resemnez cu gândul că după atâția ani de îndoctrinare sovietică, cineva trebuie să plătească polițele. Și la ce-mi folosește această justificare?

Cea mai recentă vizită pe care am făcut-o la Cluj a fost să-mi încarc din nou plămânii, măcar și pentru un timp, cu aerul munților din Ardeal. Clujul e cu atât mai frumos și mai atrăgător, cu cât românii își zic și se simt frați. În aceste zile am stat de vorbă cu câțiva tineri basarabeni, pentru care România se întinde de la Nistru pân-la Tisa. Școala, studiile, mediul românesc, salariul, condițiile mai favorabile de a se realiza sunt câteva motive să iubească Clujul cu tot ce-i românesc. Adrian, Călin, Dumitru sunt tineri pe care mediul de acolo i-a asimilat, iar aceștia, ca mulți alții, au făcut un pas spre Unire. Și noi, cei de aici, cu un președinte străin, care nu e al meu și care nu e al tuturora, cum am putea să răspundem la întrebarea celui venit la noi în vizită: „Cum voi, românii, ați scos comunismul prin vărsare de sânge și l-ați restabilit prin voturi?”

Silvia Strătilă, profesoară de limba și literatura română