În creaţia lui Teleucă vedem „o profundă sinteză între modernitate şi tradiţie”, poetul „eşuând în a fi postmodernist” (p. 9). E multă speculaţie teoretică între constatarea, lesne credibilă de altfel, că Teleucă „nu s-a închis în niciun canon poetic (nici chiar în propria formulă lirofilosofică) şi faptul că scriitorul a avut „inspiraţia… de a fi făcut din Sisif un Ulise transmodern” (p. 10, 16), dar putem înţelege relativ uşor că în procesul poetic din jurul anului 2000 a avut loc ceea ce se întâmplase deja în procesul epic est-prutean: modelul Druţă s-a văzut concurat puternic de modelul Beşleagă, după cum a demonstrat exegetul orădean Ion Simuţ referindu-se la romanele Zbor frânt şi Viaţa şi moartea lui Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine („Vladimir Beşleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului al XX-lea, mai important decât Ion Druţă sau decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de est”. A se vedea: „România literară”, 2005, 25-31 mai).
Să fim înţeleşi just: noi nu credem că prin romanele sale de vârf – într-adevăr excepţionale! – Vladimir Beşleagă i-ar „anula” pe Druţă, Vasilache ori Esinencu; fiecare scriitor autentic e o personalitate proeminentă, unică, singulară. La fel în poezie: nu vine Teleucă „în locul” lui Grigore Vieru, Liviu Damian sau Anatol Codru. Sensul, rostul discuţiilor care apar – şi este foarte bine că apar! – constă în efortul de înţelegere corectă a individualităţilor artistice inconfundabile ale scriitorilor. Şi – cum altfel? – în sporirea eforturilor interpretative ale exegeţilor literari în a determina cât mai concret şi mai exact felul de a exista literar al fiecărui actant al procesului literar, de a nu lăsa în umbră nicio personalitate meritorie.
Or, Theodor Codreanu aduce argumente plauzibile în favoarea ideii sale, expusă iniţial în studiul Transmodernismul (Editura Junimea, Iaşi, 2005), că încă în anii ‘70-’80 Victor Teleucă se afirma ca „premergător al transmodernităţii” (p. 20): încă în Îmblânzirea focului (1971), apoi în Momentul inimii (1975) poetul se dovedeşte, iniţial, un „heraclitean moderat”, mai apoi „focul lui Heraclit se interiorizează erotic, eminescianizându-se, dar în sensul neomodernităţii lui Nichita Stănescu din primele volume de versuri” (p. 20), în Improvizaţia nisipului realizând o „proză lirico-filosofică nonficţională”, „o remarcabilă asimilare a poeticii lui Nichita Stănescu, a ultimului Nichita Stănescu…” .
„Poetica rupturii”, „haosmosul devenit cosmos la Teleucă” şi alte particularităţi ale gândirii şi expresiei scriitorului îl prezintă pe acesta ca „cel mai nichitastănescian poet basarabean” (p. 23), faptul nevenind în contradicţie cu adevărul că „rădăcinile fundamentale ale lui Victor Teleucă rămân Eminescu şi Nichita Stănescu” .
Niţel complicată această terminologie neobişnuită, pe care o transcriem din Theodor Codreanu, dar cu instrumentarul obişnuit al criticii est-prutene de până acum chiar că nu putem explica mecanismul funcţionării poeziei „ultimului Teleucă”.
Şi mai e absolut necesar să luăm în seamă câteva consideraţii, complementare celor evidenţiate de colegul huşian, ale lui Mihai Cimpoi despre natura gândirii „ultimului Teleucă”, despre acel „Divan al gâlcevii”, al „certurilor Eului cu Sinele” şi despre limbajul înnoit al poetului, care „se plăsmuieşte din mers, nichitastănescieneşte” (p. 38), Victor Teleucă fiind „liric-filosof, lirosof sau chiar lirohistoriosof” .
Ion Ciocanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
