Opinii și Editoriale

Credința lucrătoare

Pentru că de multe ori e dificil să înțelegem pe deplin cuvintele Bibliei. Să luăm două exemple de Apostolul Pavel: „Dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar” (Galateni 2; 21) sau „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu, nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2; 8-9).

Din aceste două exemple înțelegem un lucru. Nu ne putem mântui prin fapte bune, dacă Dumnezeu nu ne dă harul mântuirii câștigat de Iisus Hristos. Iar dacă citim în acest fel Scriptura, putem înțelege, cum unele confesiuni o fac, că nici nu contează faptele noastre. Pentru că Sfântul Apostol spune limpede, că dacă nu harul ne mântuie, ci faptele, ce sens mai avea să vină Hristos, ajungea să avem faptele bune poruncite de lege.
Cum atunci să înțelegem legătura dintre fapte și credință? Fiindcă, așa cum probabil știți, un alt apostol, Sfântul Iacov, ne spune următoarele: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are? Oare credința poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și cu credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși. Dar va zice cineva: Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.

Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără fapte moartă este? (…) din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă. (…) Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.” (Iacov 2; 14-16)

loading...

Oare se contrazic cei doi apostoli? Deloc. Adevărata credință e cea pe care Apostolul Pavel o numește „credință lucrătoare” (Filimon 1; 6). Și despre acea credință spune și Apostolul Iacov. Adevărata credință nu e doar admiterea existenței lui Dumnezeu, pe care o au și demonii, ci e o credință plină de dragoste, pe care odată ce omul a dobândit-o, vrea, din dragoste, nu din silă sau din dorința de a se mântui, să facă fapte bune.
Practic faptele bune sunt rodul credinței adevărate. Și așa știm, după fapte, că un om e credincios. Faptele în sine nu ne pot mântui, dar lipsa lor arată și lipsa harului care se sălășluiește în inima omului credincios.

Din acest motiv faptele sunt importante, nu pentru că pot mântui, ci pentru că prin ele vedem credința din oameni.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.