Credinţa şi pisica neagră

De la ceva abstract, la Cineva personal cum e în creştinism. Există mai multe biserici care îşi spun creştine – toate comunităţile care au ca dogmă centrală credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Cunoaşterea credinţei tale te defineşte ca membru al unei biserici. Nu te poţi numi ortodox dacă nu ştii ce e ortodoxia.

Necunoaşterea credinţei noastre e pentru mulţi prilej de hulă. Apar articole, discuţii, emisiuni, în care ortodocşii sunt luaţi peste picior pentru anumite practici. Să spunem „dezlegarea cununiilor” sau cum pomenea un preot zilele trecute „datul găinii peste groapă” – menţionez că nu ştiu ce e asta. Din pricina necunoaşterii noastre cei de alte confesiuni sau necredincioşii dau vina pe doctrina noastră. Ori suntem puşi în legătură cu anumite practici păgâne.

Să dau un exemplu: superstiţia. Convingerea unor creştini că pisica neagră aduce ghinion, că nu e bine să te întorci din drum, să nu dai mâna peste prag, să porţi ceva pe dos şi câte şi mai câte. Deşi superstiţia este un păcat împotriva credinţei. Toate aceste superstiţii mărunte sunt păcate. Şi nu definesc ortodoxia.

Ce are credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu o pisică neagră care îţi taie calea? Cum putem fi atât de slabi? Nu fă aşa că nu e bine, nu turna aşa din sticlă, nu pune în pahar până nu e gol. O mie de învăţături ciudate şi bizare. Apucături care nu au treabă cu creştinismul. Ia încearcă să vezi, e chiar aşa? La mine în sat era o superstiţie de felul ăsta care spunea că dacă te mături pe picioare nu te mai măriţi. Şi eu toată ziua treceam cu măturiţa peste şosete. Şi m-am măritat. Nu vă imaginaţi că până să mă mărit am stat să văd dacă va fi aşa sau nu. Pur şi simplu nu am fost superstiţioasă de mică şi mă distram când toată lumea sărea cu gura pe mine şi urla: „Nu fă aşa că nu te mai măriţi!”.

Dacă spun cuiva că superstiţia e păcat împotriva credinţei, îmi răspunde da şi cu prima ocazie îmi spune: nu te întoarce după buletin că o să ai ghinion! De la lucruri mici, la lucruri mari, ne nesocotim credinţa şi dăm prilej de hulă asupra ei celor care ne văd. Uite aşa fac ortodocşii, uite aşa zic ortodocşii. Şi noi ne simţim dispreţuiţi şi murmurăm în barbă: păcătoşii! Dar nu ne batem capul să vedem dacă facem aşa sau nu. Dacă suntem acuzaţi pe drept sau nu.

Pe de altă parte, nu mă supără când cineva spune: aşa fac ortodocşii, ci când discuţia deviază de la adresă, iar greşelile noastre sunt aruncate asupra bisericii. Îmi amintesc că cineva mi-a spus odată că e fain să fii ortodox fiindcă ortodoxia e foarte permisivă, nu ca alte denominaţiuni creştine. Şi mie mi-a trecut prin cap manualul de morală ortodoxă. Fiindcă nu e greu, e incredibil de greu să fii cu adevărat un bun ortodox: să nu îi judeci pe cei ce păcătuiesc, să trăieşti fiecare clipă pentru şi cu Dumnezeu, să respecţi poruncile, să-ţi iubeşti duşmanii, să fii la fel de milostiv cu străinul ca şi cu cel din familie, să respecţi posturile, să mergi la biserică şi ceea ce vezi în biserică să pui în practică în viaţa ta de zi cu zi, să înveţi smerenia, să fugi de laude – mai pe scurt: să-l iubeşti pe Dumnezeu din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Să trăieşti ca şi cum ai muri mâine, să munceşti ca şi cum ai trăi veşnic.

Nu am auzit pe nimeni spunând, referindu-se la părinţii Teofil Părăian sau Arsenie Papacioc sau Rafail Noica; ori la teologi ca Dumitru Stăniloae sau Ioan Ică jr. – iată ce uşor e să fii ortodox sau iată ce nebunii spun şi fac ortodocşii. Dar ca să fim ca ei e foarte greu. Însă ei sunt ortodocşi (drept-cunoscători; orthos înseamnă drept, doxa înseamnă cunoaştere, credinţă – lb. greacă), noi deocamdată ne străduim să fim. Şi doar atunci când pe drept cuvânt ortodocşii ca ei vor putea fi judecaţi, abia atunci pot alţii să dea cu piatra în biserica noastră.
Însă să nu uităm că smerenia lor a fost atât de mare încât nu i-am auzit punând la zid biserica din care fac parte. Pe când noi ne credem uneori mai ortodocşi decât ei, punând sub semnul întrebării învăţătura bisericii. Să luăm aminte la mândrie. Dar până una-alta să începem cu lucrurile zise mici, dar esenţiale. Să începem prin a ne cunoaşte credinţa, a o respecta, a ne lepăda de superstiţii. Să ducem liturghia din biserică în lume, aşa cum spunem la finalul ei: „Cu pace să ieşim” – „Întru numele Domnului”.